Confesiuni fara glorie

În căutarea timpului trecut

Şi eu, ca şi alţi şi alţi absolvenţi, am colindat Universitatea cu colegii de an, cântând “Gaudeamus”. Nu, nu erau robe sau nu ştiu ce alte ţinute festive, fiecare îşi pusese însă câte ceva mai deosebit, iar feţele ne străluceau de o bucurie inconştientă – habar n-aveam ce ne aşteaptă. Ne bucuram aşa cum te bucuri ca ai sfârşit ceva care pare o împlinire, neştiind atunci că fiecare lucru definitivat e un pas către îngheţare, nemişcare, moarte. Că orice definitiv e aşa ceva. Ne-am promis atunci, aşa cum probabil îşi promit toţi absolvenţii, că periodic ne vom întâlni pentru că noi vom face şi vom drege, că noi am fost unici, că suntem tineri şi aşa vom rămâne. Ne-am risipit şi viaţa ne-a luat aşa cum puhoaiele iau la inundaţii ceea ce nu este bine ancorat în pământul existenţei noastre efemere. Ne-am strâns cu greu, după vreo 30 de ani, pentru prima şi probabil ultima dată.
Revederile peste ani sunt triste. Pentru că niciun om nu observă că şi peste el a trecut vremea. Se uită la ceilalţi, şi-i aminteşte perfect cum erau ultima dată când s-au văzut –şi asta se poate să se fi întâmplat acum 20-30 ani -, nu poate dicta privirii să nu sesiseze firele albe şi cutele de pe faţă, trupul uşor povârnit şi burticica imposibil de ascuns sub sacou sau sub rochie, întrebându-se unde sunt de fapt oamenii cu care venise să se întâlnească. El, la rându-i, este la fel privit de cei din jur şi şi el este la fel ca toţi ceilalţi. Se instalează o veselie forţată, artificială. Toată lumea e veselă ca să nu-şi plângă de milă şi să nu dispere. A trecut un amar de timp peste ei, iar ce-a rămas în urmă pare mai degrabă un imens deşert în care fiecare încearcă să planteze nişte oaze sau măcar scaieţi spre a-i rupe monotonia: se invocă realizări, drumuri prin străinătăţuri, copiii, vreo casă de vacanţă. După câteva pahare de vin, grupul cel mare se demixtează: bărbaţii se ridică de pe la mese şi se strâng în cerc, iar discuţiile plecate de la teme majore sfârşesc în obişnuitele bancuri şi poveşti deocheate în general cu femei pe care le cunosc sau le recunosc cei din grup. Femeile se studiază reciproc spre a se compara, de cele mai multe ori fiecare crede că îi este favorabilă comparaţia, se laudă cu micile/mari realizări ale soţului, mulţumesc proniei cereşti că au scăpat de “ălalalt” –mai toate sunt la a doua, daca nu cumva la a treia încercare în căsnicie -, declară în cor că au o viaţă plină pentru că progeniturile au făcut facultate, că s-au căpătuit, unii chiar prin străinătate. Şi bărbaţii şi femeile vor ajunge, inevitabil, la întâmplări din anii tinereţii. Nimeni nu va avea curajul să spună ce visau ei atunci că vor ajunge, că vor face. Din când în când, fără legătură cu subiectul, se va auzi un oftat “ei, aşa-i viaţa” sau şi mai durerosul “la tinereţe, la tinereţe toţi suntem talentaţi, deştepţi şi frumoşi”. Încetul cu încetul, adunarea se sparge disperarea fâlfâindu-şi aripile negre pe deasupra ei. Nimeni nu ar vrea, sincer, profund, să se mai ducă acasă. Ar fugi. Dar unde?
Probabil inapoi, în timp, în căutare, în pustiul existenţei noastre întins între tinereţe si apus!