Costi

de Ioan Lascu

La prima vedere pare un supărăcios. Gura parcă îi este ferecată de un rictus de nemulţumire. Faţa-i încordată, cu o privire fixă, dar vie, tensionată, aţintită spre un punct numai de el văzut, care nu este niciodată înconjurat de vid, e ocupată de ochii mari şi sfredelitori. Costi Stan întrezăreşte mereu ceva, sintagme, idei, evenimente, fie ele şi “de presă”, pe care le însăilează, le răsuceşte şi le răstoarna în discursuri la agape ocazionale, în articole sau cărţi. Dintre noi toţi, el a fost cel mai…timpuriu prozator: a publicat Carapacea în 1979  Este un fel de roman din care Costi citise fragmente în studenţie la întâlnirile cenaclului Junimea, condus de cel căruia noi îi spuneam Crohu, profesorul nostru de critică literară şi, încă de pe atunci, mentorul unei generaţii, pe care a desantat-o în literatură în anul 1983. Ov. S. Crohmălniceanu rămâne unic pentru promoţiile noastre din anii ’70, de la Facultatea de limba şi literatura română din Bucureşti. De la el am învăţat ce înseamnă critica literară, am învăţat cum se pune în practică acest meşteşug, uneori ingrat sau blamabil.
După lecturile surprinzătoarelor fragmente din anii 1972-1973, a urmat un moment de aparentă acalmie. Ce făcea Costi? Mie îmi dădea impresia că renunţase, că se lăsase de scris. Nu era deloc aşa, el continuase să lucreze în tăcere, îşi terminase cartea şi, probabil, aşteptase câţiva ani forţat de rigorile întunecate la care era supus cel care voia să publice în anii aceia, la fel de întunecaţi. Mai ales un debutant.
L-am revăzut pe fostul meu coleg Constantin Stan după ce publicase Carapacea, de care era mândru. Fizic arăta la fel de slab, dând chiar impresia de debilitate, febril, supt mereu de nelipsita ţigară din colţul buzelor ţuguiate a nemulţumire, aşa cum l-am perceput mereu. Odată, prin 80 şi ceva, l-am întrebat un pic insistent ce mai face, iar el mi-a răspuns provocator, mai mult chiar – sfidător : « Ce să fac, stau şi scriu pentru voi, fiindca voi nu faceţi nimic ! » Am rămas siderat. Am tăcut jenat, gândindu-mă la ce voia să spună. De ce ne dispreţuia sau ce ne reproşa de fapt nouă, foştilor lui colegi de facultate ? Cred că ne acuza de sterilitate, de pasivitate, de faptul că nu ne angajam să scriem, să publicăm. Bine, bine, mă gândeam, dar nu toţi aveam şansa de a o face la o editură, ca el, bucureşteanul get-beget care nu se depărtase prea mult de acest veşnic El Dorado românesc, nici chiar în anii de stagiatură în învăţământ, când mulţi eram aruncaţi prin fundături de la ţară sau din oraşe muncitoreşti. La rece, i-am dat dreptate şi am simţit insinuându-se în inimă un sentiment de inferioritate şi de invidie. Dar am tăcut şi am aşteptat, întărit de o speranţă secretă. Costi însă a continuat en fanfare Fostul meu coleg din grupa de franceză şi extremă stânga în echipa de fotbal a facultăţii, ale cărei buturi le-am apărat, Costi Stan, a mai publicat destul de repede alte două romane : Nopţi de trecere şi Vară târzie în 1984 şi 1986. În acele vremuri, trei cărţi publicate aduceau în cele mai multe cazuri cu începutul consacrării. Autorul îşi respectase pariul. Devenise şi ziarist la Bucureşti, la Scânteia tineretului , totuşi unul din cele mai lizibile ziare din “presa socialistă”. Acolo a publicat numeroase reportaje de calitate, într-o vreme când “Flacăra” deţinea primul loc “pe ramură”. I le citeam, aşa cum îi citeam şi cărţile despre care scrisesem corect, văzând în ele nişte experimente care nu se supuneau reţetelor ideologice: continuum-ul textului. evanescenţa personajelor, auto-referenţialitatea, disoluţia oricărei ideologii. Era un optzecist în felul lui, Costi Stan, diferit de alţi desantişti prin colorit, prin alt mod de a privi sau de a localiza. Mai puţin textualist şi mai mult memorialist... În esenţă, el a rămas la fel şi până astăzi şi este aproape singurul care insistă în formulă. Gerda este cel mai recent exemplu. Deşi uneori se crede neînţeles, el nu s-a schimbat aproape deloc: acelaşi orgoliu discret cu rare izbucniri, acelaşi respect de sine, aceeaşi circumspecţie faţă de ceilalţi şi acelaşi spirit de camaraderie parcimonioasă.
L-am revăzut de câteva ori în 2000 şi 2001, când, la invitaţia Gabrielei Bora şi a mea, a acceptat să susţină mai multe cursuri la o universitate particulară din Craiova. Constantin Stan devenise profesor de jurnalism: din câte mi-am dat seama ştia să se facă deosebit de atractiv în faţa studenţilor cărora le expunea cu umor şi principii, şi tehnici, şi fapte diverse legate de deşucheata noastră presă scrisă pe care o mâncasem pe pâine. A publicat chiar şi o carte de gen - Libertate supravegheată. Tehnici de redactare – de care el nu aminteşte în fişa de creaţie, dar care este şi doctă şi utilă, şi pigmentată cu comentarii spumoase şi vorbe picante. Am zăbovit şi mai multă vreme împreună, dezbătând divers despre lumea schimbată în care nimerisem de un deceniu încoace. Tot nu era bine, dar era altfel...Cel puţin aveam ce vorbi, fără să ne mai fie frică, vituperând şi chiar infierând. Costi câştigase în limpezime şi în incisivitate, dar şi în coerenţă şi profuzime. Îndelungul exerciţiu de jurnalist ii folosise şi el din plin. Însă ii remarcam din nou rigoarea şi spiritul aplicat, de care el nu a dus niciodată lipsă. Acestea sunt, cred, două din pietrele tari ale background-ului personalităţii lui. Costi Stan este, în fond, un perseverent, un încrezător în sine şi un tip care, de multe ori, tace şi face. El ştie ce vrea, cu toate ciudăţeniile care ii mai pun piedică şi ne mai contrariază din când în când. O fire coarctată nu poate fi altfel căci relativa închidere în sine şi rezervata deschidere către ceilalţi îl definesc bine: introvertitul şi extrovertitul se întâlnesc exact la ieşirea din sine şi la intrarea în lume.
Astăzi, Costi Stan este aproape neschimbat: la fel de tânăr şi la fel de bătrân ca acum 30-35 de ani, contemporan cu mai multe vârste, el priveşte en soupconnant şi ce-a fost şi ce va fi, trecând succesiv prin tăceri inexplicabile şi prin apariţii care te incită la o mereu veche recunoştinţă. Căci el confirmă ce a fost şi întăreşte ideea că va fi ceva pe deasupra în acelaşi lichid amniotic.

(Textul a apărut în revista “Autograf”, în 2006, dar de el am luat cunoştinţă abia în urmă cu câteva zile. Înaintea acestui text –sau după el? – am purtat o aprigă polemică, în revista Ramuri, cu fostul meu coleg Ioan Lascu în jurul noţiunilor de epică şi narativitate în proza optzecistă M-am bucurat să ne revedem la Piteşti şi să o reluăm, mult mai prieteneşte, după atâţia ani)