Povestea cărţilor mele (I)
Fiecare carte îşi are povestea ei. Uneori, cred că povestea cărţii ar depăşi în interes (interesul imediat al faptului brut de viaţă) însăşi ficţiunea. Numai că, odată manuscrisul încheiat, observi că tocmai povestea de la care ai plecat nu a mai încăput în paginile sale. Ea a rămas pe dinafară, deşi te-a urmărit tot timpul: ai vrut să o spui în mai multe rânduri, dar de fiecare dată ricoşa către alte personaje şi alte întâmplări.
“Gde Buharest” –apărut în zilele astea – este o carte ciudată chiar şi pentru mine. De unde un roman cu un personaj –Saproşkinov – rus, cu o acţiune ce pare a se desfăşura la Moscova
Am văzut Moscova numai în câteva zile de delegaţii de jurnalist, nu ştiu limba rusă (am făcut un an, în clasa V-a, rusa şi un semestru la Filologie de slavă veche, nu am prieteni în zona rusească Am însă, fără îndoială, o mare admiraţie pentru Dostoievski, Cehov şi Tolstoi, pentru Gogol, Lermontov şi Esenin. Pe unii dintre ei i-am recitit în atâtea rânduri încât ştiu pasaje pe dinafară!
Unei întâmplări îi înţelegi greu rostul. Mintea se chinuie ani de zile să-i dea un sens, deschizând cercuri care după ce devin foarte largi încep iarăşi să se retragă spre centrul de unde au radiat, devenind atât de mici încât se confundă cu locul în care ai înfipt vârful compasului! Cred că aşa s-a întâmplat şi cu povestea de la care a plecat “Gde Buharest”. Se petrecea cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Mi s-a dat ca sarcină să însoţesc un ziarist sovietic. Nu ştiu pentru ce! Nu ştiam ruseşte, nu fusesem de curând în URSS cât să se spună că aş avea ceva obligaţii (cum era cam mare sărăcia, jurnaliştii străini erau plasaţi în cârca unuia român care să se descurce cu “protocolul” în deplasările acestuia pentru că din diurna pe care ţi-o dădeau abia de-i puteai oferi o masă la vreo cantină a partidului!). În Bucureşti, m-am descurcat, neînsoţindu-l de exemplu la masă, pretextând un telefon urgent de dat sau primit. Urma să plecăm în ţară. Am decis că Satu Mare e un loc foarte bun: aveam mulţi amici acolo, horinca e bună în zonă, oamenii deschişi la inimă şi minte. Rusul meu –care, de altfel, ştia bine româneşte – era un rus sadea - bea bine, era vesel, cânta bine şi vocal şi la chitară, ştia Esenin pe dinafară. L-am plimbat prin zonă, la “Mondiala” s-a organizat şi o parada a modei pentru el, iar la hotelul “Dacia” (fost “Panonia”) au fost câteva seri cu palincă, slană, cântece şi recitări la care nici amicii sătmăreni nu s-au lăsat mai prejos în faţa oaspetelui. La întoarcerea în Bucureşti, l-am depus la hotelul partidului de lângă Arcul de Triumf şi am dat să mă grăbesc spre casă: era ziua fratelui meu şi deşi era târziu (avionul decolase cu întârziere de la Satu Mare) voiam măcar să apuc să-i zic la mulţi ani. Adevărul ne bagă deseori în bucluc: când a auzit rusul meu motivul pentru care îl las singur, n-am mai scăpat de el: nu şi nu, să-l iau cu mine la ziua fratelui meu. Am cedat rugăminţilor lui. La fratele meu, veselie şi limbi dezlegate, ca la orice sărbătoare care dura de ceva ore. Aşa că s-au întretăiat Esenin şi Eminescu (“Doina”, evident), perestroika şi socialismul francez, Basarabia şi al doilea război mondial, amintiri de la Moscova şi din Bucureşti. Toate, desigur, într-o voroveală fără nimic tendenţios, vindicativ, politic, pigmentată de votcă, icre, sărmăluţe, fripturi făcute de cumnată-mea. Veselia şi destinderea asta de câteva ceasuri aveau să îmi iasă prin piele!
Fiecare carte îşi are povestea ei. Uneori, cred că povestea cărţii ar depăşi în interes (interesul imediat al faptului brut de viaţă) însăşi ficţiunea. Numai că, odată manuscrisul încheiat, observi că tocmai povestea de la care ai plecat nu a mai încăput în paginile sale. Ea a rămas pe dinafară, deşi te-a urmărit tot timpul: ai vrut să o spui în mai multe rânduri, dar de fiecare dată ricoşa către alte personaje şi alte întâmplări.
“Gde Buharest” –apărut în zilele astea – este o carte ciudată chiar şi pentru mine. De unde un roman cu un personaj –Saproşkinov – rus, cu o acţiune ce pare a se desfăşura la Moscova
Am văzut Moscova numai în câteva zile de delegaţii de jurnalist, nu ştiu limba rusă (am făcut un an, în clasa V-a, rusa şi un semestru la Filologie de slavă veche, nu am prieteni în zona rusească Am însă, fără îndoială, o mare admiraţie pentru Dostoievski, Cehov şi Tolstoi, pentru Gogol, Lermontov şi Esenin. Pe unii dintre ei i-am recitit în atâtea rânduri încât ştiu pasaje pe dinafară!
Unei întâmplări îi înţelegi greu rostul. Mintea se chinuie ani de zile să-i dea un sens, deschizând cercuri care după ce devin foarte largi încep iarăşi să se retragă spre centrul de unde au radiat, devenind atât de mici încât se confundă cu locul în care ai înfipt vârful compasului! Cred că aşa s-a întâmplat şi cu povestea de la care a plecat “Gde Buharest”. Se petrecea cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Mi s-a dat ca sarcină să însoţesc un ziarist sovietic. Nu ştiu pentru ce! Nu ştiam ruseşte, nu fusesem de curând în URSS cât să se spună că aş avea ceva obligaţii (cum era cam mare sărăcia, jurnaliştii străini erau plasaţi în cârca unuia român care să se descurce cu “protocolul” în deplasările acestuia pentru că din diurna pe care ţi-o dădeau abia de-i puteai oferi o masă la vreo cantină a partidului!). În Bucureşti, m-am descurcat, neînsoţindu-l de exemplu la masă, pretextând un telefon urgent de dat sau primit. Urma să plecăm în ţară. Am decis că Satu Mare e un loc foarte bun: aveam mulţi amici acolo, horinca e bună în zonă, oamenii deschişi la inimă şi minte. Rusul meu –care, de altfel, ştia bine româneşte – era un rus sadea - bea bine, era vesel, cânta bine şi vocal şi la chitară, ştia Esenin pe dinafară. L-am plimbat prin zonă, la “Mondiala” s-a organizat şi o parada a modei pentru el, iar la hotelul “Dacia” (fost “Panonia”) au fost câteva seri cu palincă, slană, cântece şi recitări la care nici amicii sătmăreni nu s-au lăsat mai prejos în faţa oaspetelui. La întoarcerea în Bucureşti, l-am depus la hotelul partidului de lângă Arcul de Triumf şi am dat să mă grăbesc spre casă: era ziua fratelui meu şi deşi era târziu (avionul decolase cu întârziere de la Satu Mare) voiam măcar să apuc să-i zic la mulţi ani. Adevărul ne bagă deseori în bucluc: când a auzit rusul meu motivul pentru care îl las singur, n-am mai scăpat de el: nu şi nu, să-l iau cu mine la ziua fratelui meu. Am cedat rugăminţilor lui. La fratele meu, veselie şi limbi dezlegate, ca la orice sărbătoare care dura de ceva ore. Aşa că s-au întretăiat Esenin şi Eminescu (“Doina”, evident), perestroika şi socialismul francez, Basarabia şi al doilea război mondial, amintiri de la Moscova şi din Bucureşti. Toate, desigur, într-o voroveală fără nimic tendenţios, vindicativ, politic, pigmentată de votcă, icre, sărmăluţe, fripturi făcute de cumnată-mea. Veselia şi destinderea asta de câteva ceasuri aveau să îmi iasă prin piele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu