In căutarea timpului trecut (II)

Sita, pe atunci foarte deasă, a admiterilor în facultate părea că adună, pentru patru ani, tineri cam cu acelaşi profil. Filologia făcea o excepţie:în nicio altă facultatea nu era un talmeş-balmeş ca aici. Convieţuiam cu fete modestuţe rău de tot care îşi mai purtau apucăturile (şi straiele!) de prin satele de prin care veniseră, dar şi cu artistele care rataseră pe la teatru de câteva ori, je m’en fiche-iste ce îşi etalau superbele picioare în fustele mini (dar mini rău!) la modă pe atunci, fete ce nu vor afla patru ani pe unde e biblioteca, dar care ne iniţiau în tainele cluburilor de noapte – “Atlantic”, “Melody” şi “Continental” – iniţiere generoasă pe banii italienilor, somalezilor, yemeniţilor sau altor “popoare înfrăţite”, după cum le zicea Ceauşescu. La categoria băieţi –aşa puţini cum eram – diversitatea era la fel de mare: artişti cu capul în nori, oameni bine tocmiţi (pe câţiva nu i-am văzut decât în costum toată facultatea!), foşti studenţi la Politehnică în căutarea adevăratei vocaţii, oportuniştii ce intraseră rapid în partid spre a promova în structurile comuniste ale asociaţiilor studenţeşti si a prinde o repartiţie cât mai bună. Pe atunci nu cred că sesizam foarte bine diferenţele astea: eram cu toţii colegi, împărţeam frăţeşte în pauze ţigările “Carpaţi” ori “Snagov” (după ce luam bursa), treceam prin emoţiile aceloraşi examene, aveam antipatii şi simpatii comune şi cu toţii (mai ales băieţii) credeam că vom ajunge “cineva” (sau, mă rog, “ceva”) în cultura română: care critic, care poet, care prozator! În cei patru ani, micile şi marile întâmplări, iubirile (ce student nu trăieşte o poveste de amor cu un coleg recte cu o colegă?), anticariatele pe care le scotoceam de comori, celebra doamnă Nela de la standul de cărţi, sau madam Stroie – secretara, banda făcută la cantină (până şi eu, bucureştean, am ajuns într-o zi să fac banda pentru că învăţam în grup la cămin şi nu m-am mai dus acasă să mănânc), toate acestea ne creau iluzia unui grup, unui an, unei promoţii, unei viitoare generaţii ce nu se va desface niciodată!
A fost de-ajuns să se volatilizeze emoţiile ultimului curs, să se piardă plecând pe geam, luând-o pe Edgar Quinet, spre a coborî prin Constantin Mille, ocolind clădirea “Universului”, în Cişmigiu, plutind o vreme pe lac înainte de a se duce spre nicăieri ecourile lui “Gaudeamus” pentru a ne arăta ce firave erau legăturile dintre noi. La repartiţie, nu mai eram decât indivizi care nu voiau altceva decât să plece, să plece, să plece. Să plece dacă se poate la ei acasă, ori cât mai aproape de casă, iar pentru asta totul era permis, nimic nu era interzis. O colegă blătuise listele cu secretara care, chipurile, îi bătuse la maşină de scris greşit media şi o mutase în felul ăsta vreo sută de locuri mai în faţă, o alta adusese un certificat medical care atesta că e gravidă (cei cu copii aveau prioritate la repartiţii) – fapt ce-a născut la comisie o adevărata dezbatere: dacă un viitor posibil copil este egal cu unul gata născut! Multe căsătorii s-au încheiat în pripă în acea lună dintre finalul de studenţie şi repartiţii pentru ca tinerii însurăţei să fie repartizaţi în acelaşi loc! Oglinda grupului nostru –în care ne vedeam frumoşi, deştepţi, talentaţi şi boemi – fusese scăpată din mâini şi se spărsese în ciobuleţe în care nu mai puteai cuprinde un chip!
Rama subţire a studenţiei nu a fost de-ajuns pentru a ne ţine uniţi. Nu criteriul biologic, nu micile idealuri, marile visuri sau deşartele speranţe creează o generaţie. Nici măcar solidarităţi nu creează. Risipirea în lume este o risipire în timp: fiecare dintre noi ne ducem în timpul culturii, al mentalităţilor, al aspiraţiilor noastre. Cei cu care am pornit la drum –la cenaclul “Junimea” – nu erau preponderent din anul meu. Ba, dimpotrivă. Am rămas peste amarul de ani trecut peste noi prieten şi solidar în generaţie cu Iova, Ene, Paraschivoiu, Preda, Cristian Teodorescu, într-un târziu apărând cei din an cu mine ca Petre Raileanu, Ioan Lascu sau Gabriel Năstase. Am fost coleg de an cu critici, istorici sau editori pe care îi respect Paul Dugneanu, Valentin F. Mihăescu, Alexandru Condeescu, Lucian Hanu. Nu ne-au legat însă şi aceleaşi lupte pe aceleaşi baricade ale unei noi literaturi. De aceea, şi-acum resimt dureros dispariţia marilor mei prieteni, cu precădere literari, Nedelciu, Flora, Crăciun, Lăcustă
Cu ei dialoghez încă prin cărţile pe care le-au lăsat. Deşi, nu de puţine ori, tocmind planuri pentru a doua zi mă trezesc gândind « îl voi vedea pe Ionică la Uniune », « să-i dau un telefon lui Mircea », « Să-i răspund emailului lui Meşteru » , « să-l întreb pe George despre… »