Lumea e un san de femeie

Adidaşii tăi nu făceau niciun zgomot, călcai ca pe vată, dar în urmă se auzeau paşi egali cu ai tăi. Acelaşi ritm, aceleaşi opriri când îţi aprindeai ţigara, acelaşi târşâit sau acelaşi sunet când loveai cu piciorul ca într-o minge un pachet gol de ţigări sau un capac de bere. Ai înregistrat zgomotul fără să-i dai vreo importanţă. Te-ai oprit să priveşti într-una din vilele luminate construite mai aproape de trotuar. Lumina roşiatică a unei veioze îţi desluşea un interior aproape fără mobilă. Părea o risipă de spaţiu: o măsuţă joasă în jurul căreia erau patru pernuţe şi în colţul opus aproape de un şemineu o vază înaltă cu doar trei crengi drepte pe care se aflau nişte muguri ca de salcie. Ai aşteptat o vreme să vezi dacă apare. N-a apărut nimeni vreme îndelungată. Imaginea îngheţase într-un stop cadru prelungit pe care nu-l înţelegeai, dar care te hipnotizase, nu mai puteai să îţi iei ochii de la el. La un moment dat, pe un perete s-a proiectat o umbră. Ai stat şi ai privit ca la un teatru chinezesc cum umbra se apropie sau se depărtează, se apleacă şi se îndreaptă, parcă adunând ceva de pe jos, se plimbă plutind de pe un perete pe altul. Voiai să o vezi. Nu ţi-o puteai închipui doar după umbra ei. N-a apărut niciodată vie, reală, concretă prin cameră. Umbra ei vorbea despre ea. Umbra ei a întins braţele apoi şi le-a lăsat în jos. Naviga prin cameră, preocupată, aşa cum fac şi umbrele altor femei atunci când sunt nervoase şi îşi reprimă în gesturi ferme surescitarea. Apoi, o altă umbră, umbra lui, a trecut neglijentă pe lângă ea care, ţi-ai dat tu seama, îşi scotea un tricou de pe ea. Nu s-a petrecut nimic. Umbra bărbatului părea că nu bagă de seamă că umbra femeii e goală. Se adună, se întretaie, umbra lui cu a ei, dispar o vreme spre a reveni mai târziu în aceeaşi mişcare pe pânza luminată de lampadarul roşu. Pentru o clipă, umbra ei s-a oprit şi ţi-a oferit umbra sânilor ei pe perete. 

Chinuit de reumatism, cu trupul zgâlţâit de convulsii, dar cu inima tresăltând de un sentiment ciudat, Columb scrie o scrisoare regilor Castiliei spre a le împărtăşi marea, adevărata lui descoperire: raiul pe pământ se află în sfârcul unui sân de femeie: “Am aflat lucrul acesta când caravelele mele au intrat în portul Paria. Şi corăbiile se înalţă încetişor spre cer. Navigând pe ape în sus înspre locurile unde aerul nu mai apasă. Am atins această limită maximă a Oceanului. Pe aceste meleaguri, cele mai frumoase din lume, bărbaţii dau dovadă de şiretenie, îndemânare şi curaj, iar femeile foarte frumoase au drept unic veşmânt doar lungile lor plete şi salbele de perle care le învăluie trupurile. Apa, dulce şi limpede, trezeşte setea, iarna nu e muşcătoare, nici vara arzătoare, iar briza e o adevărată mângâiere. Copacii oferă o umbră binefăcătoare, şi la tot pasul fructe delicioase deşteaptă foamea. Dar dincolo de această verdeaţă şi de această frumuseţe nicio corăbie nu mai poate sui. Este graniţa Oceanului. Acolo se sfârşesc apele, pământul şi insulele. Sus de tot, departe de tot, îşi întinde larg ramurile copacul vieţii şi izvorăsc cele patru râuri sfinte. Lumea nu e rotundă. Lumea este un sân de femeie. Sfârcul se naşte în golful Paria şi se ridică până foarte departe în cer. Acolo, unde curg sevele raiului, nu va ajunge nimeni niciodată”.

(Fragment din romanul în curs de apariţie, “Trăieste şi mergi mai departe”)