Misterele Bucurestiului

Pe urmele lui Eminescu

Din toamna lui 1877, Eminescu se mută la Bucureşti. Din nefericire, ceea ce s-a păstrat, material şi în conştiinţa multora, din această perioadă bucureşteană, este legat de semnele întunecării sale precum şi ale sfârşitului: strada Plantelor, sanatoriul Mărcuţa, cimitirul Şerban Vodă (Belu). Cei cinci ani rodnici, sclipitori şi epuizanţi de la “Timpul” sunt doar fulguraţii materiale, poate şi pentru că geniul şi divinitatea se lasă descoperite doar prin semne.
Locuinţele poetului s-au schimbat mereu, într-o frenezie de chiriaş veşnic grăbit care nu mai aşteaptă Sf. Dumitru pentru a-şi reînnoi contractul. Urmărindu-le traseul, observăm că a existat un perimetru suficient de restrâns, în ceea ce numim azi zona centrală, de la prima casă de pe str. Speranţei până la block-house-ul din Calea Victoriei, de la mahalaua Sf. Constantin, în vecinătatea parcului popular “Grădina cu cai” la str. Enei, fără ca fundamental interioarele să se schimbe: “o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă de brad, cărţi multe tixite pe două poliţe lungi ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ şi-un cufăr vechi”. Sunt mai mult de 20 de locuri reperate de eminescologi ca fiind mai lungi sau mai scurte popasuri, multe dintre ele nemaifiind decât amintire. Un singur semn, în Piaţa Amzei, la casa Slavici, în locul unde a existat o agenţie CEC, cu o plăcuţă care aminteşte că aici a locuit Eminescu. O alta -o ruină - prin Piaţa Buzeşti, nişte fantomatice ziduri care au salvat ca prin minune firma – Hotel Marna, te duc obligatoriu cu privirea vizavi unde ţi se semnalează că şi pe aici a trecut Mihai Eminescu. Aici îi scria Veronica Micle de la Iaşi: “Dsale Eminescu, strada Buzeştilor 5, Bucureşti”, în iarna lui 1882. În rest, doar vagi repere, eforturi ale imaginaţiei de a reaşeza în decorul de azi ceea ce se afla în urmă cu mai bine de un secol.
De fapt, acest perimetru – Piaţa Amzei, Calea Victoriei, Buzeşti, Berzei, Speranţei – delimita sau atingea măcar cunoştinţele ori lumea de care era legat Eminescu. De la Amzei până la casa Maiorescu nu erau decât câţiva paşi (pe acele locuri acum se lăfăia magazinul Eva, apoi a fost un magazin de parfumuri care a fost înlocuit de librăria “Diverta”, iar acum e într-o continuă renovare neştiindu-se ce destinaţie va mai avea spaţiul şi ONT-ul). Mite Kremnitz îşi avea sompotuoasa locuinţă pe Polonă, loc frecventat asiduu de Eminescu şi boema “Junimei”, iar fruntaşul conservator Lascăr Catargiu era şi el la o azvârlitură de băţ. Importantele şedinţe ale liderilor conservatori se petreceau aici, la clubul de pe Podul Mogoşoaiei (Casa Vanicu) sau la prinţul Al. Ştirbey, tot pe Calea Victoriei.
Nu era departe, chiar prea la îndemână s-ar putea spune, nici str. Cometa (azi Căderea Bastiliei) unde se afla locuinţa vicioasei, ce fusese incriminată de adulter, Cleopatra Poenaru-Lecca, recognoscibilă după unii cercetători atât în “Pe lângă plopii fără soţ” cât şi Scrisorile IV şi V. Adevărul era că planturoasa şi mai vârstnica decât Eminescu Cleopatra avea în curtea casei sale plopi. Pe acele locuri s-a înălţat, după primul război mondial, Academia de Ştiinţe Economice.
Aşadar, cu puţină voinţă şi o mai mare stăruinţă în a-l repera pe Eminescu ca fiinţă vie, ca bucureştean nu ne-ar fi greu să-i refacem traseele şi să-l integrăm vieţii tumultoase ce însemna munca la ziar (şi redacţiile “Timpului” ca şi tipografiile la care se trăgea se schimbau des), berea, mai rar un capuţiner la “Imperial”, “Fialkovski” sau “Kiriazi”, plăcerea de a sta de vorbă cu tot felul de oameni, ba chiar cu prostituatele şi cioclii, după cum îşi amintea Slavici – “Nu ştii cât e de interesant să vezi cum se reflectează lucrurile în asemenea oameni” răspundea Eminescu observaţiilor acestuia -, asalturile sistematice date casei de pe str. Cometa, ca şi evadarea în cartierul mărginaş în care se afla un tei uriaş şi în care poetul cu câţiva amici îşi făcuseră hamace. 
Cartierul se cheamă azi chiar Tei şi dacă Bucureştiul îşi arogă un spirit eminescian el se află azi, acum, în fiecare iunie, în mirosul pătrunzător al teilor care pare a veni de niciunde, de dincolo de o realitate palpabilă, parcă din amintirile şi dorul nostru de Eminescu. Nu este singurul secret pe care nu ştim să-l descifrăm. Neobositul cercetător al lui Eminescu, N. Georgescu, a scotocit una dintre clădirile ce a adăpostit redacţia ziarului Timpul, cea de pe Lipscani, şi a aflat la subsol nişte seifuri din secolul al XIX-lea nedesferecate. Există un om în Bucureşti, un maestru al seifurilor ferecate, care le-ar putea sparge taina, dar formalităţile sunt aproape de netrecut. S-ar putea ca în ele să nu se afle nimic important. Dar, dacă s-ar afla? Orice are atingere cu Eminescu ar trebui să ne dea fiori şi să nu ne lase să dormim.