Viata ca literatura

Domnul Bovary (I)

O căsnicie durează, în vremurile noastre, cam unsprezece ani şi jumătate. La Hollywood, spun cercetătorii americani care au făcut studiile, căsătoria se petrece în pas şi mai alergător, consumându-se în mai puţin de patru ani. Ziarele, revistele, televiziunile ne alimentează trepidant despre frumoase poveşti de dragoste şi despre destrămarea frumoaselor poveşti de dragoste. Pe bandă rulantă, aş zice. Pe la televiziunile de mahala, vedem poveşti de amor între mama soacră şi ginere, între nepoate şi unchi, mai toate prezentate sub forma duioasă a îngeraşului cu aripi albe, imaculate. Tot mai apăsat şi mai des citim despre dezinhibare sexuală, despre libertatea individului în raport de corpul său, despre cât de meschin este acel sentiment al iubirii în care, cum credea Camil Petrescu, cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. 
Galopant, aşadar, se fac şi se desfac căsnicii, iubiri, relaţii. Oamenii se îndrăgostesc şi se dezîndrăgostesc în aceeaşi secundă uneori chiar de acelaşi om, când nu află unul mai la îndemână poate chiar amicul celui ce îi picase pe cap fericirea şi nefericirea amorului liber exercitat de ex-partener(ă), dacă nu fratele, cumnata, dascălul (de la şcoală) sau popa (de la biserică). În acest regim de consumerism genul fast-food, te îndrăgosteşti şi consumi dragostea ca pe-un sandvici, în picioare, sorbind şi din paharul cu Cola. Balada îndrăgostitului grăbit (“Rămâi sănătoasă, cucoană/ Că-mi iau amoraşul şi plec”) este azi un imn cântat de femei şi bărbaţi, în grup sau în cor. O astfel de mentalitate nu ar trebui, aşadar, să producă, drame, nevroze, depresii, dezorientări, să nu inducă lipsă de încredere în sine sau în ceilalţi, să nu zguduie din temelii principii morale. Şi, totuşi, noi, oamenii, afişăm astfel de superficialităţi în pas cu moda, fără a fi pregătiţi sufleteşte, psihic, uneori chiar şi fizic spre a fi părăsiţi. Şi de a părăsi! În străfundurile fiinţei noastre. iubirea este percepută ca legământ de viaţă (şi de moarte). este singura noastră eternitate, singurul triumf al vieţii “asupra morţii şi ceţii”. În această spaimă de efemeritatea existenţei noastre ne proiectăm într-o iubire şi, firi optimiste, credem că este unică –nimeni, niciodată nu a mai trăit şi nu a mai încercat pe pământul ăsta un sentiment atât de profund – şi veşnică. Ceaţa existenţei de până atunci se coaguleză în jurul acestei fante de lumină şi însăşi fiinţa noastră capătă o minunată corolă. Despărţirile, părăsirile produc o răvăşire sufletească adâncă şi cel mai adesea nevindecabilă.
În viaţă, femeile şi bărbaţii sunt pe un perfect picior de egalitate în aceea ce priveşte destrămarea unei relaţii (cuvânt care nu îmi place deloc, dar e tare la modă!). Efectele asupra lor pare a fi diferit în literatură. Aşa acreditează şi literatura de specialitate, mă refer aici în special la studiile de psihologie, dar şi literatura de ficţiune. Femeile percep şi trăiesc mult mai profund părăsirea, iar cauza, vinovatul producerii de drame este mereu bărbatul. Domnul Bovary este cauza-cauzelor nefericirii Emmei. Este acreditat aici, în faimosul, ciudatul şi imoralul (voi reveni mai la vale asupra acestei etichetări, încercând să mai explic!) roman al lui Flaubert un model masculin care va justifica orice act al unei femei (căsătorite sau nu), dar mai ales actul bovarismului: a tânji după iubire. Charles este plat, greoi, obositor de corect. Nici măcar o femeie refuzată, trădată, nevrotică, furioasă nu l-ar fi neantizat atât de fără milă precum o face bărbatul Flaubert: “Se întorcea târziu, pe la ora zece, uneori chiar la miezul nopţii. Atunci cerea de mâncare şi, cum slujnica dormea, Emma era cea care îl servea. Îşi scotea redingota ca să mănânce mai comod. Înşira unul după altul toţi oamenii pe care îi intânlise, satele unde fusese, reţetele pe care le scrisese şi, mulţumit de sine, mânca restul de friptură, îşi curăţa brânza, ronţăia un măr, golea carafa, apoi se ducea să se aşeze în pat, se culca pe spate şi începea să sforăie. Cum multă vreme obuişnuise să poarte bonetă de bumbac, fularul de mătase folosit acum nu-i stătea pe urechi, aşa că, dimineaţa, părul îi cădea în dezordine pe faţă, alb de puful din perna ale cărei şnururi se desfăcea peste noapte. Întotdeauna purta bocanci zdraveni, care aveau două gute groase în jurul gleznelor, în timp ce feţele erau drepte, întinse ca pe calapod. Spunea că erau destul de buni pentru la ţară”. Să nu ne amăgim: aceasta este imaginea proiectată de Emma asupra bietului Charles. Când nu iubim sau când nu mai iubim aşezăm cealaltă fiinţă sub o lupă care îi măreşte monstruos defectele. Nimic nu este mai necruţător decât supradimensionarea detaliilor pentru că acea lupă aşezată de Emma nu deformează ci doar gonflează, aduce la proporţii catastrofale gesturi altfel comune, banale. Ei, asta-i culmea; să îi ceri unui om obosit după o zi de alergătură, de muncă să mânânce romantic, ori să se poarte prin praful drumurilor de ţară cu pantofi lăcuiţi de dansator din saloanele pariziene şi nu neorociţii ăia de bocanci! Nici în latura spirituală nu excelează Charles, în ochii Emmei, altfel decât printr-o platitudine revoltătoare: “Discuţiile cu Charles erau totdeauna plate ca un trotuar şi pline de ideile altora, înveşmântate cât se poate de banal fără să stârnească nici emoţii, nici râs, nici visare.” În fapt, toate acestea nu sunt decât justificări ale viitoarelor acte ale Emmei!