De ce (nu) m-as sinucide?

 
Bunul meu prieten Ioan Flora spunea amuzat : « În fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii din baie, mă întreb : să mă bărbieresc sau să ma sinucid ? Dar ce motive aş avea eu ca să mă bărbieresc ?! » Aşadar, există întotdeauna mult mai multe motive să ne sinucidem decât să trăim. Şi cu toate acestea cei mai mulţi dintre noi continuăm să trăim, mai mult - ne agăţăm de viaţă. Sinuciderea nu este niciun act eroic niciunul blamabil. E o imposibilitate de a te mai împăca cu tine, de a nu mai găsi nicio fărâmă de speranţă în ceea ce îţi poate oferi viaţa mâine. Mă refer la acea speranţa că durerea pricinuită de fiecare secundă trăită se va atenua sau va dispărea cândva. Speranţa şi responsabilităţile pe care le avem faţă de cei apropiaţi –pentru că suntem ţesuţi într-o plasă a determinărilor încă de la naştere – ne împiedică, aşadar, sau asta cred în acest moment, să ne luăm viaţa. Deşi, şi asta poate fi o formă a voinţei noastre de a ne oferi argumente. Lungile călătorii seamănă cu moartea. Mai ales cele în care nu ai posibilitatea de a lua legătura cu cei de-acasă. Atunci, în lungile momente în care nu ştii nimic despre ei, îţi imaginezi absenţa ta ca pe o rană adâncă şentru ceilalţi. Te întorci şi observi că nimic spectaculos ori decisiv nu s-a petrecut: viaţa a mers mai departe şi fără tine, ba, mai mult, mai nimeni nu a sesizat lunga ta absenţă din peisaj. Aşa se petrece şi cu moartea: după o scurtă perioadă de timp, nimeni nu va mai observa eterna ta absenţă. Probabil că dacă ajungi la a te împăca cu acest gând, sinuciderea nu mai e atât de greu de înfăptuit! Dacă nu – continui să trăieşti ca şi cum celorlaţi le-ar păsa de tine, de viaţa sau moartea ta.

(Raspuns la ancheta Iolandei Malamen "De ce nu m-as sinucide" din Ziua Veche)