Katyn

Istoria, ca si viata,  se întoarce mereu pe acelaşi drum

In urmă cu vreo douăzeci de ani, într-o duminică însorită, am plecat din Minsk spre Katyn, Cu o zi înainte, îmi exprimasem tranşant opinia privind un fals istoric desenat pe o hartă a celui de-al doilea război, hartă văzută la Muzeul de istorie: trupele sovietice erau poziţionate dincolo de Bucureşti în data de 23 august 1944. Spusesem că nu e vorba de o problemă politică sau militară ci emoţională: tatăul meu făcuse frontul şi ştiam unde se afla în acele zile. Probabil spre a mă ideologiza un pic, a doua zi am fost dus la Katyn, pe un drum al armatelor româno-germane spre Cotul Donului şi Stalingrad. Aveam să înţeleg, nu-i aşa, mai bine ororile lor. 
Pas cu pas, vremea însorită a lăsat locul uneia mohorâte, astfel încât la Katyn stătea a ploaie şi albul mestecenilor dăduse într-un gri sufocant. Era cred în 1988 şi, deci, despre crimele sovietice de la Katyn nu se vorbea nici măcar în şoaptă. La Katyn am fost dus să văd ororile războiului. Cătunul din pădurea de mesteceni – de la şoaseaua ce ducea spre Smolensk, până la monument erau vreo 6-7 km pe care orice vizitator trebuia să-l parcurgă pe jos: nicio maşină, niciun autocar nu avea voie să intre pe drumul străjuit de “miresele albe”, cum le numeşte Şukşin. Monumentul, pentru care artistul luase marele premiu Lenin, era cu adevărat impresionant. Artistul refăcuse fiecare casă –arsă de către trupele germane, întregului cătun i se dăduse foc după ce sătenii fuseseră împuşcaţi - prin ceea ce rămâne după un incendiu dintr-o casă de lemn: hornul şi poarta. Hornul era din marmură, poarta din piatra, În centru, un dreptunghi din marmură. În trei colţuri erau plantaţi mesteceni, în a patra – ardea o lumină. Simboliza faptul că în Bielorusia fiecare al patrulea locuitor pierise în război. Din când în când, un dangăt slab parcă venit din unduirea mestecenilor te înfiora.
Mi s-a spus că toate armatele care au încercat să cucerească Rusia au avut acelaşi drum de retragere şi că pe drumul Smolenskului cimitirele sunt istorii suprapuse: peste soldaţii napolonieni erau îngropaţi cei ai lui Hitler. 
Acum, peste trupurile ofiţerilor polonezi împuşcaţi de sovietici în 1940 s-a prăbuşit avionul prezidenţial. 
Istoria, în marile ei tragedii, se întoarce mereu pe acelaşi drum.
Viaţa, viaţa noastră, se petrece exact ca şi istoria întorcându-se pe acelaşi drum spre a repeta aceleaşi greşeli, aceleaşi drame şi, din când în când, chiar aceleaşi tragedii. Ireparabile!