Sub lupa

Marfă returnată

Autorităţile ruseşti s-au trezit cu un fel de colet: un copil expediat din America. Călătorise singur-singurel, într-un avion, şi avea agăţat un bilet pe care scria să îşi ia copilul înapoi pentru că ea nu-l mai vrea. Femeia îl înfiase pe micuţul Artiom cu vreo zece ani în urmă, iar acum reclama că “marfa” are defecte. Că a avut defecte ascunse, nesemnalate atunci când a achiziţionat-o. Micuţul ar fi avut retard pe care medicii l-au ţinut ascuns. Americanca se consideră păcălită şi zice că după atâţia ani de chin a obosit. De obosit a obsosit şi o altă femeie, româncă de-a noastră din Deva care a avut ghinionul să se înfrăţească în aceeaşi problemă cu mama adoptivă de peste ocean. Copilul pe care l-a înfiat are un retard sever, la 12-13 ani, are un IQ nu mai mare decât a unui copilaş de 3-4 ani, impune un regim special de îngrijire şi creştere, iar ea nu-l mai poate susţine nici material nici sufleteşte. Reclamă aceleaşi vicii ascunse la încheierea contactului (termenul l-am preluat din sfera comercialului, negustoriei – unde, într-adevăr, un contract devine nul în asemenea condiţii!) Problema poate fi întoarsă pe toate feţele: medicale, sociale, umane, psihlogice. Iar cele trei părţi implicate – părinţii adoptivi, medicii şi instituţia adopţiei – îşi pot afla susţinători sau adversari redutabili. Părerea mea este că toţi sunt de incriminat, toţi sunt vinovaţi, tratând adopţia negustoreşte: medicii au ascuns plasând reponsabilitatea unei grave probleme altora, autorităţile pentru că nu au instrumentele necesare evaluării viitorilor părinţi, părinţii care şi-au dorit nu un suflet ci un un fel de “marfă” de calitate: dacă tot e pe alese, şi dacă tot nu e produs propriu, atunci să fie “creme de la creme”. Fără vină sunt copiii. Soarta i-a blestemat o dată. Adopţia părea să fie o reparaţie a unei nedreptăţi comise de părinţi iresponsabili. Au nimerit alţi părinţi care nu-i mai vor. De două ori în viaţă să fii respins, refuzat, părăsit, lepădat asemenea unui balast este o traumă mai greu de dus chiar şi decât boala severă cu care s-au născut. Chiar dacă IQ lor este mic, sensibilitatea nu le-a fost afectată. Intuitiv, sufleteşte, prin acele fire invizibile,dar numeroase, care leagă fiinţele umane dincolo de raţionamente, de logici, de gândiri pozitive, ei ştiu că iarăşi nu sunt doriţi, ba, mai mult, că sunt abandonaţi. Nu există rană mai adâncă şi mai greu de vindecat decât aceea provocată de părăsire, de abandon. Au suferit-o la naştere. Aveau nevoie de o viaţă dusă în căldură sufletească, de siguranţă, de ocrotire spre a se vindeca şi a fi oameni întregi. Teama de a fi părăsit naşte monştri care torturează existenţe, deturnează sensul şi celor mai mărunte acţiuni umane, deformează spiritul uman. Aceasta traumă profundă nu poate fi vindecată decât prin iubire. 
Legislaţia nu permite anularea adopţiei. Aşadar, părinţii adoptivi vor fi obligaţi să îşi respecte contractul încheiat. Fiind vorba de copii cu probleme, instituţiile statului îi vor ajuta, probabil, în latura materială a creşterii şi îngrijirii lor. Nu le pot aloca însă şi o cotă de iubire lunară şi nici nu-i pot obliga pe părinţi să-i iubească. Copiilor le va lipsi singurul medicament de care aveau nevoie. Pentru asta, nu-i nimeni vinovat pentru că toţi sunt vinovaţi.

("Sub lupa" este o rubrica pe care o semnez in saptamnalul "Natiunea" in fiecare miercuri)