ZD - cinci sute

Când am văzut primele machete iar Stelian (Ţurlea) mi-a prezentat proiectul, am fost entuziasmat şi sceptic. Lumea era încă în vâltoarea evenimentelor de stradă. Ecourile lor nu se stinseseră nici în memoria oamenilor nici a a presei astfel încât cuvintele care reveneau obsesiv erau “dezvăluri”, “senzaţional”, “scandal”. Nu numai că aceste vorbe nu aveau ce să caute în noua publicaţie, dar ele erau excluse ca atitudine, ca unghi de abordare, ca fel de a gândi presa. Greu, greu de tot, mi-am spus atunci. – cum să impui şi revistă culturală şi fără, măcar!, un pic de tapaj?! M-am angajat fără ezitări majore si fără ca vreun moment să îmi pun problema cât va dura, asumându-mi cele două principii ale lumii în care trăim - sigurul lucru sigur e că nimic nu-i sigur, şi cel mai stabil lucru este provizoratul. Ambele mi se infirmă acum, în chiar acest moment care a devenit un ritual pentru mine: vinerea dimineaţă scriu pentru Ziarul de duminica (ZD). Şi asta se petrece într-un “provizorat” de zece ani de zile. Adică, aşa cum se poate citi şi pe pagina de gardă, de cinci sute de săptămâni. Jucându-mă cu cifrele, asta înseamnă aproape 3 milioane de semne, adică cinci volume de publicistică de şase sute de mii de semne. Din care, până acum, nu am tipărit decât un singur volum, “Viaţa ca literatură”, Editura Fundaţiei Pro, 2001. Cândva, voi face ordine în tot acest material şi-l voi aduna în cărţi. Mi l-aş putea organiza pe arte: vizuale, ale spectacolului, literatură pentru că libertatea alegerii subiectului nu mi-a fost îngrădită nici măcar cu un sfat, darămite cu o constrângere. Mi-aş putea structura volumele pe campanii sau pe portretistică, pe evenimente sau pe tendinţe în fenomenul cultural. Cel mai înţelept lucru ar fi să rămân la principiul simplu al primului volum care aduna cronologic un an de publicistică în ZD. Pentru că reperele cronologice validează sau invalidează judecăţile de valoare.
Sunt multe satisfacţii legate de această rubrică în cei zeci ani de când, săptămână de săptămână, ea a devenit un reper al existenţei mele nu numai culturale. Sunt şi multe insatisfacţii. Dar ele nu se leagă în sine de rubrică ci de reacţiile pe care unii subiecţi le-au avut vizavi de cele scrise, unele comice, altele de-a dreptul bulversante – un autor reproşându-mi că am mai scris şi despre alţii după ce-am scris despre el “eu sunt unic, nu a fost nimeni înaintea mea şi nimeni nu mai vine după mine”. Vă asigur că nu era nicio notă de umor în afirmaţia sa! Alte amărăciuni provin din felul în care este receptată odată cu publicaţia. Pare că, totuşi, nimic nu s-a schimbat în mentalitatea societăţii româneşti “dacă scandal nu e, nimic nu e”. 
Recunosc că sunt într-un moment de cumpănă: de la numărul viitor ar trebui nu să continui numărătoarea 501, 502 etc ci să o iau de la 1 ca acum zece ani, spre a-mi păstra optimismul, efervescenţa şi să nu îmi fie alterat altruismul. “Eu stabilesc de la bun început, la un interviu, cu cel ce mi-l solicită, să nu îmi pună întrebări despre colegi. Nu vreau să fac reclamă colegilor, nu sunt agentul lor publicitar”. Nici această afirmaţie nu era subminată de vreo undă de umor sau de autoironie!
Renunţând, mi-ar lipsi nu numai în sine racordul la lumea culturală –spre a-mi alege un subiect pentru viitoarea rubrică văd expoziţii, spectacole, particip la tot felul de evenimente, citesc poate tot atât cât un cronicar literar – ci climatul revistei. un climat al respectului faţă de valori, al epurării pasiunilor zilnice şi omeneşti din operaţiunea analizei sau consemnării unui fapt cultural. Zece ani nu sunt, până la urmă, chiar aşa de mulţi şi nici atât de suficienţi pentru a schimba atitudini şi mentalităţi, iar lucrurile bune sunt bune numai dacă au stabilitate!