In larg

Ivan

Brusc, românii s-au trezit în casă cu nişte obiecte şi cu nişte oameni cu care nu erau prea obişnuiţi. I-au adoptat repede şi a început nebunia strângerii din pumni, a încurajărilor şi a prosoapelor scrâşnite între dinţi. Păream a ne lungi gâtul să vedem dincolo de ecranul televizorului, le luam repere spre a ne edifica, până când camera tv ne oferea o imagine reală, cine e înfrunte, cu ce avans, dar, mai ales, unde sunt ai noştri. Pe scurt, sporturile de şi pe apă intraseră în casele multor români care altfel până atunci nu văzuseră bărcuţe nici pe lacul din apropierea casei. Trăiau olimpiadele, campionatele europene şi mondiale, dar şi regatele mai importante la fel de intens cum duseseră, tot în faţa televizorului, celebra noapte de la Guadalajara când naţionala de fotbal a României învinsese Cehoslovacia. Flotila de aur a României –cum avea să fie denumită în urma unor rezultate excepţionale, în care argintul părea o înfrângere – avea o mulţime de vedete autentice, nume mari, profund respectate şi admirate şi dincolo de apele lacului Snagov, dar, pentru mine, acum, Flotila asta aurită, strălucitoare, ca o Invincibila Armada, are un nume: Ivan, Ivan Patzaichin. Mi-a plăcut de când a apărut prima dată în barcă. Osos şi musculos, cu pomeţii pronunţaţi, cu părul negru şi lung, părea că nu vede, nu aude, nu-l interesează nimic altceva decât ritmul, lovitura de pagaie care să spintece apa, cu putere, cu sete. Părea că nu suportă să vadă spatele unui adversar, dar mai ales părea că lupta lui se duce cu apa, cu natura, nicidecum cu alţi sportivi.
L-am cunoscut în casa foştilor mei socri, într-o comună din apropierea Snagovului. Urma cursurile, la seral, ale liceului din Snagov şi fostul meu cumnat îi era profesor de fizică. El şi alţi colegi, de clasă şi de Flotilă, se abătuseră pe la don profesor ori veniseră împreună de la cursuri la un pahar de vin. Am descântat vinul şi vorba până târziu spre miezul nopţii. M-am împrietenit repede cu Ivan. Băiat de calitate – modest, cu simţul umorului, greu de scos din aş zice o proverbială bunătate şi din calmul său dezarmant. Mai târziu, am fost la Mila 23, satul din Deltă în care copilărise. Acolo am înţeles de unde încrâncenarea aia de a învinge apa pe care o avea la concursuri. Era spre amrug şi dinspre mijlocul fluviului venea spre micul pontin o lotcă. Mare şi grea. Mare pentru că aşa e ea construită, grea pentru că totdeauna e încărcată – ori cu peşte, ori cu năvoade, ori cu produsele cărate de la multe mile depărtare. Lotca fusese mai întâi un punct negru, mai apoi, un contur negru, mai apoi o lotcă întreagă neagră. Multă vreme, am avut strania senzţia că la rame nu e nimeni, că ele se mişcă ritmic şi trudnic singure, singurele. Apoi, l-am văzut: un copil, un copilaş de abia 8-9 ani, nevăzut pe fundul bărcii, abia iţindu-se fruntea dincolo de marginea bărcii. Avea aceeaşi privire, aceeaşi concentrare ca a lui Ivan când cu pagaia ruptă vâslise până la linia de sosire la nu mai ştiu acum ce Olimpiadă.
Cursele lui de învingător intrat în legendă erau drumurile de apă, de Dunăre, de viaţă şi de moarte.
(Magazin nautic, 15 ianuarie 2011)