Consumerismul în artă (I)

În august 1456, apărea la Mainz Biblia tipărită în două volume, cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2.500.000 de semne. Multiplicarea nu se depărta prea mult, nu decisiv în orice caz, de cele mai preţioase manuscrise ale vremii, iar istoria reţine numele lui Gutenberg ca făuritor a ceea ce avea să fie considerată o revoluţie, deşi, în realitate, lucrarea fusese tipărită de Johannes Fust, fratele primarului oraşului Mainz.
Revoluţionând tehnica imprimării –care făcea posibilă corectura textului şi multiplicarea lui pe aceeaşi matriţă într-un număr mare de exemplare -, Gutenberg revoluţionează întreaga lume nu numai prin răspândirea de texte, ci şi prin producerea lor. In nuce, chiar demersul său prim –tipărirea Bibliei – conţine elementele noii filosofii, ale unei noi gândiri, ale unor noi mentalităţi care vor guverna lumea în ceea ce Marshall McLuhan avea să numească “Galaxia Gutenberg” – textul/opera devine o marfă, un produs inseriabil la care să aibă acces un public cât mai numeros. Nu vom insista acum asupra conjucturii, mobilurilor şi efectelor tipăririi Bibliei, mărginându-ne la a menţiona doar că multiplicarea unei opere se produce având în vedere un public potenţial şi o intenţionalitate precisă. Să menţionăm că tirajele nu depăşeau 200-300 de exemplare. Ceea ce ne dă dreptul să gândim tiparul având mai degrabă menirea răspândirii de idei, de creare a unui orizont de aşteptare, de influenţare decât în sine de “afacere”.
În triada pe care se bazează orice sistem economic (producător – vânzător – cumpărător) se înscrie, odată cu posibilitatea multiplicării ei în cât mai multe exemplare –rapid şi cu costuri relativ suportabile la început şi apoi din ce în ce mai mici, ceea ce înseamnă un număr de exemplare cât mai mare - şi cartea, dar cu nuanţările impuse de specificitatea produsului, adică aşezând opera în centrul preocupărilor. Sistemele economice pot fi definite şi înţelese în funcţie de accentul pus, de-a lungul vremii, pe unul dintre cei trei termeni; producătorul a fost centrul lumii economice până în perioadele premoderne, vânzătorul este pionul principal în sistemul economic clasic, capitalist să-i zicem, al pieţei, cumpărătorul este factorul determinant, “regele” timpurilor moderne, al societăţii de consum. Dacă în cercetarea ştiinţifică, producătorul (adică autorul) nu a fost preponderent în atenţia studiilor (preferându-se analiza produsului, a vânzătorului şi a cumpărătorului) observăm că, racordat sistemului de gândire economic, cercetarea literară de azi îşi are în centrul atenţiei sale cumpărătorul. Este o încununare a şase secole de tipar, de transformare a “inefabilului” în marfă. În epoca consumerismului, literatura de consum nu este numai o etichetă, împrumutată prin similitudine, ci o realitate de care trebuie să ţinem seama, pe care trebuie să o cercetăm, stabilindu-i elementele de identificare, deconspirându-i mecanismele de producere, vânzare şi valorizare socială, analizând efectele sale asupra publicului, autorului, operei artistice în sine. Din literatura de consum noi vom decupa doar producţia de texte aparţinând vedetelor, adică a celor ce şi-au căpătat o notorietate într-un alt domeniu decât cel al literaturii. În acest moment al demonstraţiei noastre nu este relevant dacă notorietatea este rod al performanţei sau al unor pre-fabricate, conjuncturi sau mode ale vremii. Pentru a simplifica demersul, vom considera vedeta drept acea persoană care polarizează atenţia unui public foarte larg într-un anume moment. Vom reţine, aşadar, cărţile Mihaelei Rădulescu sau Andreei Marin, dar nu şi “Jurnalul” Oanei Pelea, ale lui Mihai Găinuşe, dar nu şi pe cele ale lui Dan Puric.
Mecanismul multiplicării unui original este o condiţie esenţială a economiei de piaţă şi are ca motor consumul. Desigur, în producţia bunurilor materiale multiplicarea este o necesitate aproape obiectivă – creşterea populaţiei, corelate cu creşterea nevoilor dar şi cu împuţinarea materiilor prime de calitate ce asigurau valoarea produsului original şi-i confereau unicitate. Această necesitate obiectivă este întreţinută, cultivată şi mărită, uneori exponenţial, prin apariţia “satului global”, apariţie la care a contribuit şi tiparul. Multiplicarea bunurilor spirituale –copii realizate pe diverse suporturi – nu se mai înscrie într-o cerinţă chiar atât de obiectivă a publicului ca în consumul de bunuri materiale ci este rodul unei gândiri de tip pragmatic; arta poate fi o marfă, ca oricare alta; are un producător, trece prin mâinile unui vânzător spre a ajunge să fie achiziţionată/cumpărată. Pe parcursul cercetării noastre, vom încerca să delimităm lectorul de cumpărător, pornind de la ipoteza/observaţia deocamdată nesistematizată că zecile de milioane de cumpărători ale unei cărţi nu înseamnă zeci de milioane de cititori, că nu neapărat o nevoie spirituală conduce la achiziţionarea unei opere (după cum numărul de vizitatori al unui muzeu de artă nu înseamnă automat un număr egal de consumatori, cunoscători, degustători ai operelor de artă). Vom încerca, de asemenea, să aflăm în ce măsură literatura de consum încurajează lectura –se bazează în promovare, în marketing şi publicitate pe lectură sau numai pe achiziţie/cumpărare de produsul numit carte, poate fi un pas în calea stârnirii gustului pentru lectură, sau, dimpotrivă, sunt potenţate elementele de extraliteraritate care, până la urmă, transformă produsul în altceva decât este perceput în mod obişnuit? Vom introduce aici, o realitate pe cale de a se conceptualiza, de a deveni o filosofie a lumii în care trăim: înlocuitorul.