Cerneala simpatica

Drum în câmpie (II)

Doar printr-o teribilă bunăvoinţă poţi face din volumul de debut al lui Ştefan Bănulescu altceva decât ceea ce este el: o culegere de reportaje în tonul, culoarea şi scriitura anilor ’60. A forţa nota şi a înţelege din reportajul “Septembrie” o parodiere a formulelor entuziast-puerile privind depăşirile de plan mi se pare prea mult. Dar, probabil, criticul, N. Manolescu, o fi mizat pe faptul că nimeni nu va mai citi acest volum al lui Bănulescu astfel că judecăţile sale de valoare nu vor fi supuse probei îndoielii. În fond, ce se petrece în acest reportaj: un gazetar notează conştiincios ce i se spune într-o fabrică despre îndeplinirea planului « o mie de avioane, patru sute de aerodinamuri, cu gări automate cu tot” etc. Ne aflăm pe tărâmul industriei viitorului, gândeşte şi spune gazdelor jurnalistul, a cărui principală stare este mirarea admirativă. Ascunderea adevărului –este o o fabrică de jucării – ar trebui să ne creeze un univers fabulos, în fapt cel al copilăriei care reproduce, la scară, lumea celor mari. Senzaţia la o lectură după aproape o jumătate de secol este cea de jenă în faţa trucului gazetăresc nici pe departe inventiv. Ceea ce ne spune textul, dincolo de ceea ce este evidenţă, este că autorul are conştiinţa locurilor comune cu care se confruntă în gazetărie şi încearcă să scape de tonul de proces-verbal ficţionalizând un pic. Această tehnică a ficţionalizării în reportaj se practica aş spune pe scară largă în presa comunistă pentru a face mai digerabile constrângerile, impunerile. Era obligatoriu să cuprinzi cifrele de îndeplinire a planului, să consemnezi neapărat declaraţia secretarului de partid şi să ai un portret al muncitorului fruntaş, devotat cu totul muncii sale. Bănulescu le are pe toate în fiecare reportaj festivist pe care îl scrie, contribuind din plin la crearea unei utopii, a unei lumi comuniste în care totul este luminos, curat şi perfect. Iată o mostră: “Ne oprim pe un palier finisat. – Am ajuns la apartamentele viitorului, îmi zice şeful de şantier. Luaţi cheile. (Îmi întinde un lanţ de chei.) Apartamentele sunt gata. O dată cu cheia, apartamentul se oferă mobilat cu piese de ultimul tip, până la veioză şi scrumieră. Aveţi copii? Fiecare apartament are cameră pentru copii. Înainte de a deschide, o întrebare: apartamentele au şi covoare? – Şi storuri. Şi perdele. Deschideţi şi puteţi merge direct la oglindă sau la masa de lectură. – Cum se prezintă băile, bucătăriile? – Totul este gata montat. În bucătărie se află instalate: un aragaz emailat în alb, ultimul model, un frigider “Pinguin 180”, o masă-dulap, o masă de serviciu...-Toate apartamentele care-şi aşteaptă locatarii şi pe care le vizităm acum sunt la fel? Mobilate, utilate la amănunt? Ştiţi că n-am venit ca locatar, ci ca reporter. O întrebare privitoare la mobilă, zisei învârtind cheile şi neîndrăznind să deschid şi să văd “ultima minune” a construcţiei sociale. – Mobila? La parterul blocului 1 A – îmi răspunde calm şeful şantierului, vizavi de “Athenee Palace”, va fi deschisă expoziţia de mobile a Ministerului Construcţiilor. În acest moment, se montează acolo tuburile de lumina fluorescentă şi se fixează stâlpii riflaţi din plăci albe de ipsos. Intrarea în magazin se va face prin strada Ştirbei-Vodă, la capătul ei din Calea Victoriei. Vei intra, deci, în magazin, vei păşi pe pardoseala de mozaic negru, vei privi modelele de mobilă din cele 8 mochete ale expoziţiei. La extremele parterului, două scări elicoidale, din mozaic galben, urcă la mochetele de sus. Prin stânga poţi urca şi la biroul magazinului unde vei găsi formularele pentru mobila în rate pe care o vezi expusă în apartamente. Completezi formularul şi vâri apoi o copie în buzunar. Sus, în locuinţa care te aşetaptă, vei găsi mobila care ţi-a plăcut şi în apartament şi la expoziţie.”
Cam acesta este tonul, cam acestea performanţele stilistice în volumul lui Bănulescu. Corecte, ambele, nici mai jos, nici mai sus de atâtea şi-atâtea reportaje scrise în acei ani. Doar în câteva, sau numai câteva porţiuni de text din câteva texte, se poate vorbi de un real talent de a scrie. Este vorba de acele pagini de plasare în peisaj a unui loc sau de evocări. « Sat în Deltă » scapă de servituţile cifrelor de plan, de prezentul care trebuie să fie glorificat, ancorat fiind subiectul în descrierea aşezării Caraorman înfruntate cu stihiile de primăvară ale naturii. Imaginile sunt în linia lui Calistrat Hogaş gonflate până la apocaliptic, asocierile sunt proaspete, puternice, vii: “Ţi-e teamă să nu se dezlănţuie din senin o furtună năpraznică, care, dacă te-ar prinde cocoţat pe crestele colinelor, pe tine, străin de aceste locuri, te-ar plezni cu talazuri de nisip în plină faţă, te-ar doborî şi te-ar rostogoli în văile dintre dune, unde cresc colţi de iarbă lată şi veştedă, rânjete galbene pe nisipul alb. Ai rătăci, deşi distanţa dintre marginea pădurii şi pustiu se poate măsura cu metrul, iar aceea dintre dune şi sat cu suta de metri. La fiecare pas însă e o formă de relief neprevăzută ; prins în văile întortocheate ale dunelor îs gata să desfăşoare largi giulgiuri de nisipuri milenare, te-ai înfunda în găuri prăpăstioase, în surpături de maluri cu ape coclite şi cleioase, ai da peste cioturi de copaci ascunse în tufe de rădăcini cu ţepi de mărimea cuielor ». Tehnica acumulărilor, după principiul bulgărelui de zăpadă ce se tot măreşte în rostogolirea lui, nu este nouă bineînţeles, dar este bine stăpânită de către Bănulescu. Linia reportajului « literar » din acele vremi tocmai asta era şi în asta excela : descrierile de natură.
Ceea ce atrage atenţia însă în reportajul “Sat în Deltă” este cu totul altceva. En passant parcă, reporterul notează această întâmplare: “Într-o asemeena primăvară, unui pescar i-a murit odată un copil. Nu avea unde să-l îngroape. Cu cazmaua nu poţi săpa morminte în apă. Iar în dunele de nisip dinapoia satului dacă l-ar fi îngropat, furtunile l-ar fi descoperit mai devreme sau mai târziu. I-a îngăduit învăţătorul să-l îngroape în curtea şcolii, căci şcoala avea curte înaltă. L-a tras inima şi pe dascăl să-l înmormânteze acolo: copilul pescarului învăţase bine la şcoală...” Este sâmburele de la care va pleca în scrierea povestirii “Mistreţii erau blânzi” care alături de ‘Dropia” vor face din Bănulescu prozatorul de mai târziu. În fapt, întreaga sa notorietate se va construi pe aceste două naraţiuni. Pentru că ce este în jurul lor este de tot palid sau, în niciun caz, nu se ridică nici la valoarea lor, nici la valoarea care se presupune mereu în fiecare text scris de Bănulescu.