Europolis

De la magic la ritualic, de la ritualic la existenţă

Ciudat destin mai au şi unele locuri! Istoria lor pare a cuprinde un bâlci al vanităţilor omeneşti şi un destin care trebuie să amintească mereu şi mereu că suntem degrabă pieritori. Fala şi mărirea, opulenţa şi efervescenţa sunt erodate din interior de cariul morţii. Înaintea pierii însă se află prăbuşirea, decăderea, trecerea în opusul său. Miezul este cariat, rămân doar suprafeţele ce trimit scânteieri din fastul de odinioară, scânteieri ce răzbat aleatoriu şi incoerent de sub pudra groasă a mizeriei fie ea materiale, fie umane. Sulina este o istorie a lumii în mărirea şi decăderea ei, coborâtă parcă direct din Eclesiastul care ne aminteşte că totu-i deşertăciune pe acest pământ şi că, în mod ciudat, doar moartea este perenă, sigură şi dătătoare de rădăcini. În “Citind Lolita în Teheran”, Azar Nafisi scrie că în felul în care ne despărţim de oameni ne arătăm adevăratele sentimente pe care le-am avut faţă de ei. Parafrazând-o, aş spune că în felul în care ne pregătim de moarte ne exprimăm adevărata valoare pe care am arătat-o vieţii. Vieţii în general, vieţii noastre în special. Sulina a avut momentul de glorie, opulenţă şi superficialitate poleită – 5000 de locuitori din 27 de naţii ale pământului, o înfloritoare viaţa economică, diplomatică, negustorească , un porto franco îm care viaţa strălucea în prezenteismul fără grija viitorului îi creau specificitatea şi stranietatea. La care, desigur, se adăugau elementele naturale care o modelau şi care, poate, impuneau o filosofie a deşertăciunilor pământeşti şi ai unei puteri de dincolo de noi: “Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul său ca să răsară iarăşi... Vântul suflă către mizazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale...Toate fluviile curg în mare dar marea nu se umple căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat”. Această eternă reîntoarcere, pentru ca viaţa să o ia din nou de la capăt, este, cred, esenţa creştinismului. Nu cred că este nevoie să apelăm la Mircea Eliade spre a înţelege ritualurile de înmormântare. Ele se supun credinţei creştine a pregătirii de plecare în lumea de dincolo, “acolo unde nici durere nici întristare nu se mai află”. 40 de zile, sufletul încă hălăduieşte împrejurul casei sale ori se întoarce la casa sa, bea apă din vasul pus la streaşină, simte mirosul de mâncare şi uneori chiar dă semn, răvăşind lucrurile, de prezenţa sa. El, sufletul, trebuie să plece în lumea de dincolo după ce-şi va fi încheiat socotelile cu lumea asta. Dar, “greu se mai desparte sufletul de trup”!
Toate aceste gânduri mi-au fost stârnite de “Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiţă, care a avut premiera la sfârşitul anului trecut. Am început, aşadar, cu concluziile pentru că expunându-mi gândurile stârnite, am făcut şi o judecată de valoare asupra producţiei regizorului român, trăitor în Franţa, debutant întârziat (are 52 de ani) în lungmetrajul artistic. Eu cer de la un fapt artistic nu numai emoţia ci şi acea tulburare, meditaţie, răvăşire în urma parcurgerii lui. Iar “Europolis” m-a ţinut în priză, mai apoi m-a făcut să meditez. Ca orice limbaj, şi limbajul artistic are o dublă funcţionalitate: reflexivitatea şi autoreflexivitatea. “Europolis” reuşeşte aceasta dublă funcţionalitate.
Cu titlul lui Jean Bart şi ansamblul de idei din Mircea Eliade, declară regizorul, “Europolis” este un film al ultimelor zile pe care sufletul le petrece în această lume, înaintea trecerii sale dincolo. Sigur, totul este spus într-o poveste. Mesajul este inclus, iar filosofia nu este expusă esesistic sau provocator.
Iată povestea: Luca Apostol a părăsit Sulina şi funcţia sa de la Comandamentul portului liber Sulina la venirea la putere a comunismului, autorităţile l-au declarat mort, iar rudele i-au rostuit un mormânt în cimitirul oraşului. Autorităţile au mai lansat zvonul că Luca ar fi delapidat o importantă sumă de bani pe care nepotul său o bănuie a fi ascunsă, îngropată–asemenea oricărei comori- pe undeva prin împrejurimile oraşului. Numai că din Franţa, sora lui Luca, Magdalena, primeşte o înştiinţare oficială despre moartea fratelui său. Ne aflăm la Sulina, la câţiva ani după căderea comunismului şi viaţa de odinioară a oraşului s-a stins, singurele repere ale trecutului său fiind câteva secvenţe filmate – în care Luca apare jucându-se pe plaja cu un magar - şi fotografiile de familie. Paragina e evidentă, colţii sărăciei se ivesc rânjnd de peste tot, insemnele noii vieţi –un bar cu dansatoare la bară, clasicul butic alimentat cu mărfuri cumpărate cu bani de împrumut etc. – nu fac decât să o accentueze. Magdalena, soră, şi Nae, nepot, trebuie să meargă în Franţa spre a participa la deschiderea succesiunii, dar şi pentru funeraliile răposatului. Ei se transmută într-o altă lume: cu alte obişnuinţe, alte tradiţii, altă obiectualitate. O percep ca fiind stranie şi străină, aşa cum stranie şi străină îi pare Magdalenei şi viaţa fratelui său printre străini. Dacă întreaga sa viaţă a fost una a integrătrii în această nouă lume (se căsătoreşte cu o africană, îşi cumpără o casă tipic frantuzească, îmbrăţişează şamanismul ghidat fiind de cumnatul său care îi e şimaestru şi servitor devotat, cere să fie incienerat) mortea îi cere să se întoarcă acasă, la origini, la rădăcini. Drumul din Franţa până la Sulina este un drum simbolic al sufletului întorcându-se acasă.