Consumerismul în arta (2)

Inserierea înseamnă înlocuitori

Se poate realiza mai mult decât o analogie între mecanismele economice care produc serii ale unui original şi mecanismele producerii, difuzării şi consumului de bunuri spirituale? Ceea ce a pus pe gânduri lumea analiştilor –şi pare a fi în continuare un mister – este funcţionarea operei literare, capacitatea ei de a-şi păstra calităţile şi specificitatea şi în cazul multiplicării ei pe diverse suporturi. Sigur, obiectele pot fi de calitate diferită – ediţii comune, ediţii de lux etc. – şi pot produce plăcere/admiraţie în sine. Obişnuinţele de lectură sunt altele, dar, fundamental, opera nu se schimbă. Nici măcar în situaţiile noilor suporturi –audio-book-ul, de exemplu – opera nu îşi modifică esenţa. Lectura lui Andrei Pleşu a “Crailor de Curtea Veche”, spre a da un exemplu, este o interpretare. Doar una din multe altele posibile, şi nicidecum o altă naraţiune intitulată “Craii de Curtea-Veche”. Multiplicarea unui original nu afectează esenţa lui.
Tipăriturile au început prin a produce serii ale unor opere asupra cărora se convenise că sunt valoroase –din diverse puncte de vedere – şi necesare. Răspândirea lor în masă aduce cu sine procesul de selecţie (Matei Călinescu analizează în “A citi, a reciti” epurarea bibliotecii lui Don Quijote având ca principiu cărţi bune/cărţi rele, cărţi care smintesc sau nu smintesc mintea unui om). Apare cenzura, adică apar acele instituţii care decid asupra a ceea ce este de folos sau nu. Cui, este întrebarea ce apare imediat. Instituţiile nu pot aparţine decât Puterii. Puterea îşi are ca scop perpetuarea ei prin îndepărtarea şi suprimarea a tot ceea ce o poate submina, eroda, răsturna, înlocui. Evident, cu o altă Putere. Care va finanţa, proteja, cultiva texte care să o servească, să o menţină în funcţie. Va îndepărta, va indexa, va interzice textele care o pot submina. Apariţia cenzurii instituţionalizate are ca efect supradimensionarea influenţei pe care o poate exercita literatura (arta, în general). Se gândeşte mecanicist, de la cauză la efect, se pun bazele deturnării spre propagandă a literaturii: dacă ea poate avea efecte dăunătoare propagând idei “subversive”, atunci poate fi constrânsă să răspândească idei “benefice” (ideile benefice sunt cele care susţin şi consolidează Puterea). Oricum ar fi, producerea şi, mai ales, răspândirea de texte se produc strict sub un control instituţionalizat. Ne putem, desigur, întreba şi în ce măsură fetişizarea factorului economic-financiar din ziele noastre nu reprezintă nu numai o cenzură economică ci şi una ideologică?
Locul lăsat gol –în urma operaţiunii de cenzură - trebuie umplut şi astfel apare înlocuitorul. Înlocuitorul nu este multiplicarea unui original ci un produs, camelelonic, care ia înfăţişarea unui produs unic, original şi valoros. Înlocuitorul este creator de iluzii, satisfăcând nevoia unei mase de a nu fi marginalizată, de a nu fi exclusă de elitele ce se constituie la un moment dat într-o societate. Gablonţurile, imitaţiile, falsurile, copiile creează iluzii (iluzia de a fi bogat, iluzia de a aparţine unui mediu social superior). Efectul benefic în plan social este dezamorsarea bombei sociale care ar exploda în condiţiile adâncirii prăpastiei care i-ar separa pe cei foarte bogaţi de cei foarte săraci. Nu altfel acţionează literatura de consum; ea este creatoare de iluzii a unui sentiment de includere a unui larg public în circuitul valorilor culturale.
În “Jurnal”, L.N. Tolostoi scrie despre binefacerile schimbărilor în modă. Producându-se materiale de calitate în cantităţi mai mari decât cererea, stocurile vor fi vândute, după ce moda a trecut, la preţuri accesibile, astfel încât şi păturile nu foarte bogate se pot îmbrăca cu materiale de calitate, chiar dacă nu mai sunt la modă. Faptul era posibil pentru secolul al XIX-lea când piaţa nu era globalizată, şi practic imposibil pentru secolul XX şi, mai ales, XXI în condiţiile în care răspândirea rapidă a informaţiilor la nivel planetar conduce la crearea necesităţii, implicit la sporirea impresionantă a cererii.
Reţinem, aşadar, că o primă calitate a înlocuitorului este accesibilitatea. Înlocuitorul este accesibil din toate punctele de vedere. În felul acesta, el este produs într-un număr cât mai mare de exemplare –un număr mare de exemplare înseamnă costuri de producţii mai mici – şi este achiziţionat de un număr cât mai mare de cumpărători.
Literatura de consum se poate analiza –cu cele mai mari profituri - prin prisma acestui atribut fundamental (accesibilitatea) la nivelul textului, publicităţii/difuzării, tirajelor şi preţului.

Schema propusă de Heinrich F. Plett în “Ştiinţa textului şi analiza de text” –schemă ce aşază opera în relaţie cu realitatea, cu autorul şi cu publicul – are capacitatea de a pune în ordine şi a clarifica rapid şi eficient atât poeticele textului (elaborate în decursul vremii) cât şi cercetările literare, impresionante ca posibilităţi de abordare a operei - opera şi realitatea, opera şi autorul ei, opera şi publicul, sunt numai primele şi cele mai la îndemână abordări, dar prin permutări şi combinaţii ne oferă nenumărate alte posibilităţi de cercetare, cum ar fi de exemplu, realitatea şi autorul, autorul şi publicul, realitatea şi publicul etc. Centrul de interes pentru întreaga lume în care trăim s-a mutat către public. El este în centrul preocupărilor şi tot ceea ce se întreprinde, la orice nivel al vieţii sociale, politice, economice, financiare şi, evident, culturale, pleacă de la analiza lui: compoziţie, statut, nevoi, aşteptări etc. Strategiile, toate, au un singur scop: de a-l convinge să achizţioneze, să îşi însuşească un produs. Cu cât produsul îndeplineşte mai multe roluri, răspunzând unor nevoi, aspiraţii diverse etc, şi concură la împlinirea lor, cu atât creşte şansa vandabilităţii lui.
Literatura vedetelor stabileşte o legătură directă autor-public, survolând opera. Afirmaţia se bazează mai întâi pe înţelegerea în sine a mecanismului care transferă, se foloseşte de un public gata făcut pentru a-l livra unui alt domeniu, dar şi pe observaţia făcută de mine pe parcursul unui an în care am comentat, pentru o revistă mondenă, astfel de cărţi. Numărul de accesări era direct proporţional cu voga de moment a autorului-vedetă, iar comentariile refereau numai la autor şi nu la textul comentat. Nu conta ce se spune ci cine spune. Reacţiile erau polarizate: adulări şi negări necondiţionate. Ambele avându-şi punctul de sprijin în afara textului. Adulările – pe notorietate, negările – pe elemente, secvenţe de biografie (reale sau numai provenite din folclorul/zvonurile/bârfele ţesute în jurul oricărei vedete).
Reacţiile emoţionale puternice sunt rezultatul inversării raportului dintre autor şi operă. Ne aflăm exact la polul opus al dizolvării autorului în anonimatul care lasă loc operei să se exprime prin sine şi foarte departe de preocuparea lui Fernando Pessoa de a-şi semna de fiecare dată cu un alt nume textele spre a nu influenţa receptarea lor critică prin grila deformantă a raportării la autor şi la alte texte ale sale!