Europolis

De la magic la ritualic, de la ritualic la existenta (II)

“Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiţă, spune povestea lui Luca Apostol: plecat din ţară, din Sulina mai precis, la începutul instaurării puterii comuniste, declarat mort de către autorităţi, şi având un mormânt în cimitirul oraşului-port, el moare cu adevărat în Franţa, în casa sa de pe ţărmul Atlanticului. Sora sa, Magdalena, şi nepotul, Nae, merg în Franţa spre a prelua moştenirea. Ultima dorinţă a lui Luca a fost să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie adusă la Sulina şi pusă în pământul natal într-un sicriu bizar sub forma unui măgar. Pe drumul de întoarcere –drum simbolic al rătăcirii sufletului în timpul celor 40 de zile cât se mai află pe pământ – Magdalena moare şi este adusă acasă în acelaşi straniu sicriu, alături de urna în care se află cenuşa fratelui său.
Am rezumat întâmplările pentru că aceasta a fost calea –ficţională, a unei povestiri – aleasă de scenarist şi de regizor spre a ne vorbi despre tema morţii, dar şi pentru că magicul, simbolicul se află cuprins în existenţă, se întrupează şi se degradează în ea. Contextualizarea, alegerea Sulinei ca fundal al temei se leagă pe de o parte de ideea cosmopolitismului de odinioară al portului liber (cosmopolitism ce-l aşeza în statutul de cetate universală, de polis european), iar pe de altă parte de condiţia oricărui port: provizoratul (existenţă rapidă consumată – sosire doar spre a pleca). Stabil este pământul în care ne întoarcem cu toţii, după cum ni se arată în Biblie: “din pământ ai venit, în pământ te vei întoarce”. Tema morţii oraşului – care ar fi trebuit, în opinia mea, să acompanieze tema morţii individuale, ca insemn al vanităţilor deşarte de pe acest pământ - nu este decât vag atinsă, din păcate! Bine lucrat în secvenţele pregătirii sufletului pentru lumea de dincolo, filmul propune un personaj –Magdalena – extrem de interesant căruia Adriana Trandafir îi dă o întrupare convingătoare. Filmul mi se pare mai degrabă a propune povestea tragică a destinului Magdalenei decât pe cea mai obscură (esteticeşte vorbind) a lui Luca. Nu ştiu şi cât de voită a fost aceasta în intenţia scenaristului şi regizorului Cornel Gheorghuiţă, dar un lucru e cert: un simbol se întrupează mult mai sigur, mai pregnant când nu este căutat cu lumânarea! Magdalena este ceea ce orice femeie este pe acest pământ: legată de viaţă, de existenţă, de pământ, de teluric prin faptul că dă naştere vieţii, beghind, ocrotind crescând noile vieţi şi conştientă că, totuşi, această viaţă este lesne trecătoare. De aici, grija, preocuparea ei constantă de a se îngriji de viaţa de dincolo cu gesturi, ritualuri şi credinţe străvechi pe care le pune în existenţă şi în ordine fără să le fi învăţat şi fără să le fi îmbrăţişat livresc. Ea nu şi-a proiectat întoarcerea acasă spectaculos (şi excentric precum Luca), vămile prin care trece (autorităţile portuare) nu mai sunt tezist aduse (ca vama prin care trec sicriul sub formă de măgar şi urna cu cenuşă ale lui Luca). Pierzându-se în detalii şi deschizând piste pe care nu le urmăreşte până la capăt (pista anticomunistă a lui Luca, pista comorii pe care o tot caută nepotul său Nae, nebuloasa legătură cu şamanismul african) Cornel Ghoerghiţă diluează filmul. Sunt secvenţe căutat simbolice dar seci, fără a produce emoţii (incinerarea), sunt inserturi de documentar cărora nu li se află motivaţia (datele despre Sulina), sunt simboluri obscure sau obscurizate (motivul măgarului care apare într-o scurtă secvenţă cu Luca filmat la Sulina, cu sicriul in formă de măgar în care doreşte Luca să fie adus acasă, cu măgarul viu pe care la graniţa cu Ungaria un personaj de tip să zicem şamanic i-l predă ca pe un talisman, ca pe-un dat sfânt etc.). La schimb, filmul produce secvenţe memorabile în aproape orice apariţie a personajului Magdalena, în scenele de satiră socială (justă observaţia Iuliei Blaga că unele vin din Kusturica). Calitatea imaginii este un atuu important al filmului, iar actorii – în ordine, cu un plus evident pentru Adriana Trandafir.
Un film bun, interesant care provoacă şi, mai ales, nu plictiseşte.