Anul acesta (uauuuuuu, anul trecut - in 2010!) s-au împlinit patru decenii de la prima ediţie a Taberei de sculptură de la Măgura. Am marcat evenimentul prin organizarea unui simpozion. Aş fi vrut să dau amploare acestui moment, dar, în afara autorităţilor buzoiene, nu am mai aflat instituţii ale statului român interesate de a finanţa aşa ceva. Din păcate, şi micile/marile animozităţi din rândul sculptorilor au împiedicat desfăşurări de forţe mai largi. Găsirea destul de târziu a banilor a împins organizarea simpozionului undeva spre Sărbători iar pentru ca ghinionul să fie întreg el s-a suprapus singurelor zile cu viscol din acest început de iarnă. Aşa că am pornit din Bucureşti cu o mână de entuziaşti, “mânaţi”, cu o Dacie Logan fără cauciucuri de iarnă, de Mafu, spre Măgura în plin decor şi frig siberian. Vom fi fost noi oameni buni, se va fi dovedit vorba că lăsate în voia lor lucrurile se întorc în opusul lor, nu ştiu. Cert e că, apropiindu-ne de Măgura, ziua de iarnă a căpătat splendori de basm. Un soare sclipitor, o căldură molatecă şi-un frig subţirel cât să păstreze zăpada proaspăt căzută ne-au readus pofta de viaţă şi bucuria aia profundă care se iveşte din nimic. Ne-am dus până sus, am parcat dincolo de Mănăstirea Ciolanul şi am înotat prin nămeţi să ajungem la poienile/editţii la care obişnuiţii vizitatori nu se prea încumetă nici măcar pe timp de vară. Nici Liviu Russu, nici Sava Stoianof, nici Dumitru Passima nici Gheorghe Maftei-Mafu, iar, după entuziasm, nici măcar Valeriu Şuşnea, care e profesor la liceul de artă din Buzău, nu mai văzuseră Tabăra pe timp de iarnă. Nu îşi văzuseră lucrările în decor hibernal şi sunt convins că nici nu şi le gândiseră în timpul verilor când lucraseră aici cum vor fi arătând ele pe timp de iarnă, nimbate de zăpadă, înconjurate de alb şi proiectate pe fundalul copacilor adormiţi sub nămeţi. A fost fabulos ! Sava s-a semnat în zăpada de pe postamentul celebrei lui roţi de la Măgura (lucrarea tinde aproape să devină simbolul Taberei !) şi s-a fotografiat alături de cealaltă lucrare a sa pentru că nu avea nicio imagine de iarnă cu ea, Dumitru Passima şi-a înscris peste zăpadă Şotronul din piatră, Liviu Russu şi-a “bibilit” lucrările de parcă le-ar fi pregătit pentru nuntă.
Ne-am adunat cu greu de prin poieni spre a merge la Poiana Pinului acolo unde în prezenţa copiilor din zone defavorizate de la tabăra de creativitate (altă iniţiativă culturală a Asociaţiei Pro Euro-Cult), vreme de câteva ceasuri, sculptorii au vorbit despre începuturile Măgurii, despre propriile lucrări, despre artă şi arta plastică, au depănat amintiri şi au răspuns la întrebări. “Învăţaţi să observaţi, să priviţi cele ce vă înconjoară – numai aşa veţi ajunge la creativitate”, a fost sfatul dat copiilor.
Pentru că mulţi se întreabă (şi mă întreabă) ce legărură există între mine ca literat şi sculptură le răspund acum acum printr-o mică dezvăluire biografică: am fost coleg de liceu şi de bancă, în urmă cu mai bine de patru decenii, cu Liviu Russu, acum preşedintele Fialialei Sculptură a U.A.P, la o clasă de matematică-fizică (secţia reală, cum se numea pe atunci) la liceul “G. Coşbuc” din Bucureşti. Am făcut cu el revista liceului, am pus în scenă cu el spectacole de muzică, poezie şi lumini, am pus pe pereţii liceului o revistă cu deviza hippy “Je veux regarder Dieu en face”, am visat în subsolul blocului din Paleologu cum vom ajunge noi artişti, am petrecut zile, nopţi, veri şi ierni în atelierele lui şi ale prietenilor săi care mai apoi au devenit şi prietenii mei, cum e cazul bunului de Neculai Păduraru. În afara acestei bogate prietenii nu am alte beneficii de la evenimentele pe care le organizez pentru Măgura şi alte tabere de sculptură, pentru taberele pe care le-am organizat şi le voi mai organiza pentru copii şi tineri, tabere unde sper să înveţe să îşi afle propria identitate cu ajutorul creativitaţii. Atât şi nimic mai mult! Mie îmi umple viaţa şi sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu