Confesiuni fără glorie

Atât de drăgălaşă şi... adio!

Am crescut de-a valma, băieţi şi fete, până la vârsta la care cei din jur şi-au dat seama că e periculos să mai continuăm aşa: diferenţele începeau să se vadă şi ne-am fi dus cu mintea la prostii. Ne încropeam tot felul de jocuri cât era ziulica de vară de lungă, jocuri ce ne umpleau adesea de colb şi sub limbă. Aşa că mamele nu se omorau cu firea să fim prea îmbrăcaţi. Nu puteau pune în fiecare zi albia de rufe la spălat. Un maiou şi o pereche de pantaloni scurţi –băieţii, o rochiţă cu bretele şi adesea nimic altceva – fetiţele. Până la genunchi, atunci când erau cumpărate, rochiţele deveneau tot mai scurte, astfel încât în acea vară ajunseseră la punctul critic: lăsau să se vadă că mamele, neatente la cât crescuseră ele, nu le puneau şi chiloţei. Evident că primul care a observat acest lucru a fost prostul grupului (în orice grup există un astfel de specimen ce îmbină picul de retard cu o anume inocenţă a spunerii lucrurilor direct şi fără ocolişuri). Oleacă (era răspunsul lui taică-său la tot ce-l bodogănea nevastă-sa: “iar ai venit târziu!” “Oleacă” “Şi te-ai şi îmbătat!” “Oleacă” ,”Unde-s banii, ai luat banii?” “Oleacă” – iar fiul lui Oleacă nu putea fi decât tot Oleacă, deşi firesc era să fie Olecuţă!) a făcut ochii mari în timp ce noi, băieţii, întinsesem clasoarele spre a mai face schimb de timbre, iar fetele –Rodica, Vasilica, Nela şi Anişoara încropeau din nişte cârpe hăinuţe pentru păpuşi -, a împins degetul spre fustiţa mult ridicată a Nelei (cu an un mai mare decât tot grupul) şi a spus speriat: “n-are chiloţi, n-are chiloţi, n-are chiloţi!”
A fost un dezastru! În nicio juma’ de oră toţi părinţii ştiau, iar pocinogul nu a căzut pe Oleacă. Nici pe Nela. Ci pe noi, băieţii ceilalţi. Eram nişte mici monştri, nişte golani, nişte depravaţi care amăgeam “junele copile”, după cum zice amicul Grigore Traian Pop, în jocuri murdare pentru că ne stătea mintea de pe acum “numai la prostii”. Filosofând –cam misogin, ce-i drept –aş zice că atunci învăţam, sau ar fi trebuit să învăţ, ceva fundamental: când o fată sau o femeie îşi saltă fustiţa sau, mă rog, fusta, mai mult decât trebuie sau e nevoie, de vină eşti tu, tânărul sau bărbatul care nu ştie să o rupă la sănătoasa din calea unei atari imagini, ispite sau promisiuni! Poate altădată, mai inspirat şi mai poet decât sunt în aceste momente, voi descrie ce mi s-a arătat atunci când m-am dus cu privirea după degetul acuzator al lui Oleacă pentru că, vă jur, nimic nu mi se arătase până atunci mai frumos, mai candid, mai pufos şi mai drăgălaş!
Cert e că s-au sfârşit jocurile noastre de-a valma, demixtându-ne pe noi părinţii fără milă, crezând ei, dar fără regrete pentru noi. Jocurile de fotbal, cursele de biciclete, scăldatul de dimineaţa până seara, explorările pădurii, furtul de cireşe, struguri, mere sau liliac, lalele, zambile sau iasomnie, leapşa, ţurca, ‘ţara, ţară, vrem ostaşi”, şotronul erau minunate şi fără ele. Poate doar seara cu puţin înainte ca glasurile părinţilor să se facă auzite pe diverse tonuri dând chemarea acasă să fi resimţit un pic absenţa lor pentru că era plăcut să treci de trei becuri chioare şi alte trei pete de întuneric în drumul spre casă simţind-o alături pe Nela/Vasilica/ Rodica/Getuţa ce se agăţa de tine transmiţându-ţi căldura plăcută a fricii ei de întuneric. Întunericul ca întunericul –nu-i dracu’ chiar atât de negru - dar ce s-ar fi făcut ea cu părinţii când ar fi aflat?