Gde Buharest

de Constantin Stan
Bistriţa, Editura Charmides, 2010, 153 p.

Ivan Mihailovici Saproşkinov este funcţionar principal clasa a II-a într-o Instituţie din clădirea labirintică a Universităţii Lomonosov. Slujbaş conştiincios, dar abulic, insipidul Ivan, care pare mai degrabă un om de prisos, are o singură responsabilitate: să-i înmâneze Marfei Stanilova, la oră fixă, câteva dosare din biroul burduşit cu fişete. Timpul lui de lucru, „vâscos ca o plasmă", precum şi salariul, se măsoară în funcţie de păhăruţele de votcă, sorbite ritualic, pe ascuns de ochii de cerber ai Marfei, colegă şi soţie. Existenţa monoton-rutinizată, mahmur-mlăştinoasă a „cetăţeanului" Ivan, împărţit între serviciu, cârciumă şi locuinţa mizeră, se sprijină pe o „filosofie" de viaţă creştin-fatalistă: „lumea este bine întocmită", „toate pe lumea asta au un rost". Programul plictisitor şi letargia alcoolică favorizează reveria melancolică a antieroului, care vede în cupola uriaşului candelabru (imaginat ca un depozit temporal universal) secvenţe din propriul trecut. Gde Buharest devine, astfel, un soi de Bildungsroman, prezentând povestea unui copil timorat de la ţară, bastard al celui de-al Doilea Război Mondial: ucenicia ca activist obedient, purtător de geantă, şi apoi avansarea birocratică, drept răsplată pentru delaţiunea împotriva binefăcătorului său, Tovkolea. Această istorie, descriind, tangenţial, şi modul de funcţionare a sistemului comunist (cu toate aberaţiile şi ororile ştiute), este, de fapt, evoluţia unui tânăr naiv, fidel „maestrului" luminat ideologic, într-un „ostaş devotat al partidului", o rotiţă dintr-un mecanism monstruos, fără gândire, emoţii ori sentimente. Un suflet mort.

Totuşi, în romanul „rusesc" al lui Constantin Stan nu captivează atât trama în sine, cât arta povestirii. Naraţiunea, contaminată parcă de plutirea bahică a protagonistului, curge lent şi ceremonios, ca o miere groasă, insistând tacticos pe fiecare detaliu, gând, gest sau acţiune, precum în scenele de film derulate în reluare, cu încetinitorul. Mişcarea somnolentă a relatării este însă înviorată frecvent de amănunte surprinzătoare, de replici şi momente comice, dar şi de ironiile naratorului, care fie empatizează sfătos cu personajul, fie îl ia subtil peste picior. În ciuda vântului schimbării ce invadează Instituţia şi a amintirii unui refren de demult („na buharest"), trezirea spiritului de aventură al apaticului Ivan artificializează cumva finalul. Altfel, o carte tristă cu umor şi şarm artistic de modă veche.

Gabriela Gheorghişor

(Romania literara, nr. 37/2010)