In critica

Gde Buharest de Constantin Stan - un exemplu de "how to..."

de Mateius Vasile

Dacă ar fi să transpun atmosfera romanului Gde Buharest* scris de Constantin Stan într-o singură imagine, aş spune că echivalentul ei ar fi un balet perfect, în noroi, executat de o balerină cu trup superb, care, la fiecare piruetă, îşi arată zâmbetul cariat şi faţa plină de negi şi păr, toate pe o muzică superbă – muzica fiind echivalentul talentului sciitoricesc a lui Constantin Stan. Debutul cărţii avertizează subtil asupra perspectivei ironice care pare a fi, în acest caz, constanta discursului narativ: “Uşor mahmur, bineînţeles, îşi numără încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transformă rublele în copeici, copeicile le aşeză în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de votcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru...”

Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului, mai mult tovarăş decât ins sau om, cu o personalitate articulată “pe principii sănătoase” şi structurată pe slogane comuniste, îşi duce viaţa fie în cârciumă, fie într-un birou imens, de tavanul căruia atârna un candelabru cu, probabil, 128 de braţe. Un om mic într-un spaţiu mare, un om şters în inima Moscovei. Măsura timpului este dată de paharele de votcă, iar timpul nu este “spirtos” ca licoarea ce guvernează viaţa cetăţeanului, ci este greu, chinuitor, ca mahmureala: “Pentru Ivan Mihailovici Saproşkinov, timpul, atunci când se află la serviciu, este vâscos ca o plasmă ce se întinde în tot biroul, prin care trebuie să-ţi croieşti drum. Nu e o mare greutate să tai smogul ăla mergând până la fereastră...” Ivan Mihailovici Saproşkinov este selectat după absolvirea şcolii tehnice să devină activist. Selecţia a fost făcută de Tovkolea, ştab de raion şi mentorul personajului, mâna ocrotitoare a partidului transpusă în om, iar Ivan Mihailovici avea să îi devină sluga obedientă şi martor la orice până în momentul în care scrie “orbeşte” o declaraţie “dictată” împotriva binefăcătorului comunist, denunţându-l, şi făcând acest lucru cu eleganţă şi echilibrat, scriind frumos, fără greşeli sau întinături. Ivan Mihailovici este bastard, fiu al unui ostaş român. Viaţa personajului este guvernată de certitudini comuniste şi nimeni şi nimic nu va schimba această stare de fapt... până când se hotărăşte să plece la Bucureşti în găsirea “fratelui”, presupus a exista pe meleaguri româneşti, contraponderea existenţei lui, deci un fiu de ostaş rus şi mamă româncă, poate chiar rodului violului tatălui său din acte. Nu felul în care îl va găsi, nu felul în care îl va recunoaşte pe acest frate (căci, cel mai probabil, cel din urmă îl va recunoaşte pe Ivan Mihailovici Saproşkinov ) ar fi motive de nelinişte în lumea ordonată şi simetrică, ci dilema “Şi, totuşi, unde Dumnezeu o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?” Finalul, în care, în mintea personajului, se instalează, dacă nu dorinţa, măcar motivaţia şovăielnică, sau voinţa sinuoasă, contrastează cu primele pagini în care “... ştia că partidul e drept şi, dacă ai greşit, el te ajuta să reajungi pe calea cea bună. Te mai trimite partidul la munca de jos, te mai reeducă în producţie, poate să îţi arate un pic şi pisica neagră şi rece a Siberiei, dar, dacă-ai fost ostaş devotat al partidului, ostaş devotat al partidului rămâi. În vecii vecilor, cât va fi partidul pe lume. Şi partidul veşnic va fi!”

Personajul suferă însă de o oarecare uimire în fata evenimentelor vieţii, cugetând uneori, pe baza celor văzute în jurul său, şi pe fondul aburilor de alcool: “tovarăşul Lenin e cât se poate de viu, doar că se odihneşte puţin” sau “: „Să ferească Dumnezeu istoria de ambiţiile unei femei! Provoacă revoluţii, după care îi lasă pe bărbaţi să le înfăptuiască”. Autorul îl face pe personajul principal - Ivan Mihailovici Saproşkinov- să vadă uneori lumea cu înţelegerea unui zeu, să privească distant şi cu empatie la cei identici lui: “Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cei din faţa lui îi povestesc cine ştie ce şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu păhărelele, cu sticlele în mână, urlând „davai vipiem”. Să bem, de ce să nu bem?” Micile valuri ale trăirii interioare nu duc însă nicăieri, nu externalizează nimic. Cu o excepţie... gândul “fratelui simetric”. Orice conflict emoţional sau care ţine de viaţă îşi găseşte rezolvarea în alcool şi în învăţăturile comuniste...cu o excepţie – un îndemn care îl vizează, mai mult, îl invadează - “ ar trebui să te străduiesti mai mult” , vorbe greu de desluşit în mintea personajului, şi care duc apoi la o probabilă schimbare, la transformarea emoţiilor în fapte. Tendinţa de a acţiona este excepţia în cazul lui Ivan Mihailovici Saproşkinov şi atunci când este, este mai mult sub forma unor pulsiuni reflexe. Personajul îşi construieşte viaţa împins de exterior, de evenimentele mărunte. El nu generează acţiuni, ci ...pluteşte uşor. Autorul reuşeşte în acest fel să inducă tensiunea necesară continuării lecturii şi dorinţa ruperii ritmului, pe care cititorul o caută, probabil, cu fiecare pagină. Această “căutare” nu devine obositoare prin faptul că apar schimbări în ordinea cronologică a evenimentelor, pentru că paginile sunt pline de umor , pentru că naratorul îşi schimbă tonul şi maniera discursivă uneori: “Se spune că în astfel de seri se nasc cele mai multe poveşti de dragoste, care se ţin ani de zile ferecate în suflet - dacă nu cumva viaţa te obligă, după vreo nouă luni, să iei seama de ele sub forma unui bot cu ochi ce are grijă să plângă de dimineaţă până-n seară, dar şi mai rău, din seară până-n primul cântat al cocoşilor din sat ..” sau “Marfa Stanilova este suficientă, este partea şi întregul totodată, iar ea nu ar putea fi nici parte, nici întreg fără el. Dacă pe el l-ar da afară, asta ar însemna că şi pe ea… Ivan Mihailovici se poate gândi la multe, dar la aşa ceva – niciodată! Îndoială însă îl mai munci o vreme...". Contrastele sunt multe şi generează frecvent efecte comice autentice: într-o lume bine aşezată şi plănuită matematic, personajul este mai mereu mahmur, vede lumea ba ca prin lupă, ba ca prin ceaţă, ideologia comunistă şi vorbele goale ce construiesc o realitate înţepenită contrastează cu copiii născuţi “nu în cadrul temenic al unei familii”, iar atmosfera oficioasă este ruptă de câte un “fund apocaliptic, acoperit cu straturi-straturi de îmbrăcăminte, un fund care privit cu obstinaţie capăta chip, trup, personalitate, un fund care se detaşa de chiar posesoarea lui...”

Textul curge excelent, fraza, sintactic şi stilistic, susţine atmosfera romanului, discursul fiind, de fapt, elementul de spectaculozitate al cărţii: “Misiile de noapte erau tare afurisite, căci tovarăşul cântărea câteva puduri iar când se îmbăta devenea inert ca o focă moartă şi mai nemulţumit decât un activist la şedinţele de plan: îl boscorodea, nu-i plăcea nimic şi nu se străduia şi el măcar o ţâră să stea până i se trag cizmele, lipite de obiele de parcă ar fi fost date cu clei. Iar rubaşca, ehei rubaşca n-ar fi nimerit să iasă de pe capul tovarăşului nici dacă i-ar fi sărit toţi nasturii!”

Printr-o tehnică desăvârşită, folosind apropierea şi depărtarea de subiect (zoom) şi scoţând din umbră detalii care marchează în memorie scene relevante pentru mesajul romanului, modulând perfect trecerea de la mizerabil la idilic şi de la “tovărăşesc’ la emoţionant-lacrimogen-ironic, Constantin Stan reuşeşte să transforme, cu talent şi prin tehnică, un subiect “gri” într-unul provocator: “Conştiinţa lui Ivan Mihailovici mergea, ca şi el, cu trei paşi în urma conştiinţei tovarăşului. Cum totul pe lumea asta e ordonat şi clar, am putea spune că şi conştiinţa lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu făcea altceva decât să ducă geanta conştiinţei tovarăşului” - sau - tânăra Ludmila, “ copleşită de gândul celor ce s-au sacrificat", se trezeşte făcând amor ghebos cu Ivan şi concluzionează, după un nefericit final al pulsiunii sexuale: "Uite ce mi-ai făcut, Ivan Mihailovici. Trebuie să fac din nou duş şi o să se supere Borenka (soţul ei -n.n.) pentru că iarăşi i-am consumat apa caldă !".

Atmosfera cârciumii este surprinsă magistral, descrisă ca un loc al unui refugiu inconştient, al unui reflex al libertăţii care îşi găseşte exprimarea într-un astfel de spaţiu. Desigur, nu un reflex exersat, voit, “ideologia” umple tot, însă acolo vodca se putea bea fără alte presiuni cetăţeneşti. De fapt vodca devine, în romanul plin de umor şi ironie, mai mult decât un pretext, este o prezenţă, poate echivalentul unei incantaţii care vindecă, adoarme, anesteziază şi uneori motivează. Este distorsiunea necesară şi contraponderea “măreţelor realizări”, rareori numite în mod concret. De fapt o astfel de distorsiune este indusă şi de tonul naratorului, calm, aşezat, uneori contaminat şi el de “avântul general” . Ironic, distant, uneori “oficios”, alteori plin de diminutive (până şi blestemele conţin diminutive!), “felul naratorului” este centrul atenţiei în roman. Restul pare mai mult un pretext. Această tehnică, a diminutivelor, şi concentrarea asupra manierei în care sunt relatate evenimentele, mărci ale "stilului" rusesc, de la literatura populară până la Gogol şi textele recente, sunt de un efect....extrem şi o dovadă a “puterii scriitoriceşti” a lui Constantin Stan. Mai mult, aceste diminutive nu îşi îndeplinesc chiar rolul lor afectiv, “de a încălzi”, ci dau personajului o aură de infantilism "slinos" sau chiar un soi de raportare erotico-imatură la viaţă, care, în combinaţie cu felul său de a vedea uneori “mărit” duc la imaginea unui personaj memorabil. Nu mai este un secret că romanul face parte dintr-o trilogie (ceea ce din punct de vedere al marketing-ului este discutabil, dacă ar fi trebuit divulgat acum sau mai târziu). Dacă mai este loc de un Ivan Mihailovici românesc, sau dacă “fratele contrapondere” va fi inversul varintei ruseşti rămâne de văzut. Şi de la Bucureşti încotro? Sau poate că al treilea volum va fi despre o nouă generaţie de “bastarzi”? Contemporani? Dacă maniera de a scrie va fi aceeaşi sau dacă locaţia diferită va atrage şi schimbarea de sil sunt nişte reale provocări pentru orice scriitor, poate la fel de mari ca şi provocarea de a convinge cititorii că după un roman atât de savuros mai pot urma un al doilea şi un al treilea, cât să structureze o trilogie şi care să nu fie în permanenta umbră a “Gde Buharest (I)”. Până acum, începutul trilogiei este remarcabil şi dacă “s-ar da la televizor” ar naşte, pe alocuri, nostalgii şi, eventual, chiar dorinţe pentru unii ce fac parte generaţiile mai noi. Pentru cei pasionaţi de citit, de scris, poate deveni un model de “how to...”

Ca să închei în maniera romanului... aş zice...că “Dacă îşi va duce planul la bun sfârşit, fără şovăială, adunând fiecare ideiuţă pe mai departe, şi o va scrie aşa cum a făcut-o în drăguţul de roman “Gde Buharest”, cu siguranţă va determina un nou avânt revoluţionar în scrisul zilelor noastre şi chiar pe mai departe!”