Confesiuni fara glorie

Iuru, mai mult decât o amintire (I)

Sub apele lacului de acumulare de la Dridu se află cea mai frumoasă luncă pe care am văzut-o vreodată. Mai frumoasă decât cea a Wislei sau a Rhinului, mai fascinantă chiar decât luncile de mesteceni ruseşti. Este cea mai frumoasă pentru că este parte a copilăriei mele: o bucăţică doar din ea, o fulguraţie a două veri pe care le-am petrecut acolo, dar atât de intense încât mi s-au impregnat şi uneori le readuc la suprafată cu o vivacitate a imaginilor şi stărilor de parcă le-aş trăi în prezent.
Dridu este satul bunicilor şi străbunicilor mei. Nu am fost legat de ei şi nici eu nu am fost nepotul lor favorit. Am copilărit, adică mi-am petrecut o bună parte a vacanţelor mele de vară –după tiparul copilăriei unui bucureştean nici pe departe bogat, a cărui vacanţă se petrecea la rudele de la ţară - în altă parte, tot în câmpie, la sora mamei. Biţina era un fel de insulă a Mostiştei, fără luncă, dar cu nuci şi salcâmi fabuloşi, cu doar două fântâni cu apă bună de băut în tot satul (celelalte aveau o apă sălcie cu care mi-a fost imposibil să mă obişnuiesc), cu nişte dealuri micuţe pe care se aflau viile cu struguri umili, dulci şi sănătoşi, şi cu o vale a râului fără arbori, doar cu iarbă aspră şi smârcuri cu papură şi ochiuri de apă limpede şi rece.
Când am ajuns pentru prima oară la Dridu nu mi-a plăcut nimic în afara luncii. Îmi lipseau grădinile, uliţele înecate în somnolenţa amiezelor de vară şi praf de la Biţina, salcâmul imens sau dudul sub care se trăgea căruţa, valea pentru scăldat şi pentru duminicile în care se făceau hore, dar mai ales caii. Soţul mătuşii mele avusese dintotdeauna cei mai frumoşi cai din toată zona. Caii şi damigeana de vin (o damigeană micuţă, cred că de-aia de trei litri, se afla totdeauna cu el, de aici şi porecla Damigel, pentru ca oriunde ar fi fost rost de petrecere să se poată opri după pofta sufletului şi a vinului său) erau viaţa sa. Şi poveştile. Pe care le inventa nonstop pentru noi, copiii, cu o vervă şi cu un personaj plăsmuit dintr-un aluat în care s-ar fi pus Sveijk, Dănilă Prepeleac şi Păcală fabuloase. La Dridu, caii erau mici şi pipernicţi, înhămaţi doar cu gurile de ham - ca la ţigani, spunea Damigel. Care chiar dacă nu mai erau caii lui, îi luase CAP-ul, îi ţinea tot acasă, tot pe grăunţele şi fânul lui, şi nu i-ar fi înjosit să-i pună în aşa ceva nici dacă s-ar fi prăbuşit lumea peste el. De altfel, avea să se prăbuşească în noaptea în care caii CAP-ului au fost căsăpiţi, iar Suru lui (un armăsar superb, alb, cu pete sângerii) fusese măcelărit de nişte ţigani năimiţi pentru o aşa treabă murdară. A stat toată noaptea afară pe prispă, auzind nechezatul tragic al cailor. A băut damigeană de vin după damigeană de vin. Dimineaţa era deja un om bătrân din care se scursese toată vigoarea şi toată fenezia lui de a trăi. O vreme îndelungată nu a mai vorbit cu nimeni şi nimeni niciodată nu l-a mai auzit povestind.
Iuru, aşa se chema lunca de la Dridu, pornea chiar din spatele grădinii bunicilor mei. Chiar dacă aici îşi aduceau dridenii vacile şi oile, chiar dacă de aici îşi adunau lemne de foc, chiar dacă de aici tăiau fasciile din care îşi împleteau garduri şi coşuri, lunca părea neatinsă de om. Cărări care nu duceau nicăieri, trunchiuri de arini, plopi doborâte de timp şi roase de carii, tufe de măceşi şi răchite în care nu puteai pătrunde, poiene şi poieniţe pe care le găseai doar o singură dată, dispărând mai apoi de parcă ar s-ar fi mişcat asemenea dunelor din deşert, grinduri ale Ialomiţei şi limbi de nisip împinse mult în vegetaţia luxuriantă a luncii alcătuiau un ţinut fabulos. Porneam cu verişoara-mea Maria de-acasă, exuberanţi, gălăgioşi, frenetici. Odată pătrunşi în luncă, voioşia, cuvintele, stările păreau absorbite de lumina verde-intunecată, de liniştea păstoasă, materială ce parcă avea un izvor, venea dintr-un loc anume pe care nu reuşeam să-l identificăm. Pas cu pas, clipă de clipă, tăcerea era mai profundă şi mai copleşitoare: nici nu îndrăzneam să o tulburăm cu cuvinte. Un clopoţel de la gâtul unei vite ne înfiora şi mai tare. Cred că amândoi ne gândeam la acelaşi lucru fără să îndrăznim să-l spunem. Întâlnirea cu Ialomiţa –totdeauna se ivea pe neaşteptate în faţa noastră - era o izbăvire. Ne reveneam stând pe nisip şi privind apa. În cele mai multe zile ale verii, Ialomiţa era doar un fir, un firicel chiar, cu mici braţe, ghioluri şi foarte puţine vertijuri care ne semnalau adâncimi ale apei – gropane - de care trebuia să ne ferim.
Am învăţat din prima vară să ascult apa şi lunca. Era esenţial pentru viaţa tuturor.

Iuru, mai mult decat o amintire (II)

Furtuna venea mereu precedată de un susur adormitor, călduţ, strecurat printre crengile arinilor. Nici nu se mişcau la acest prim semnal. Unduirea crengilor se auzea odată cu o pală de răcoare venită dinspre apă. În niciun sfert de oră, lunca se cobora în noapte, cerul se însufleţea de fulgerele care parcă ne căutau, stropii de ploaie mari şi grei străpungeau acoperişul palid al frunzelor. Trebuia să scoatem în primul rând vitele din luncă şi timpul nu ne-ar fi fost aliat dacă nu am fi priceput de la primele semnale ce va să urmeze – niciodată nu se ştia cât va dura ploaia aprigă de vară, niciodată nu se ştia cât de repede pâraiele ce urmau cursul potecilor şi cărăruilor nu vor deveni torente turbate. Palida linişte, înşelătoarea tihnă a luncii se demonizau în zgomotele sinistre ale doborâturilor, în vuietul apei, în tunetele ce îţi plesneau timpanele. Odată adunate, vitele ştiau drumul spre casă, ştiau scurtăturile chiar mai bine decât noi, aşa că ordinea sosirii era mereu aceiaşi: ele şi abia mai apoi noi - uzi până la piele, cu încălţările pline de clisă, cu feţele îmbujorate de frică şi de plăcerea fricii încercate. Sub ploaia de vară, trupul Mariei se mlădia asemenea unei ramuri tinere, viguroase, elastice sub rochia subţire şi, vai! acum, aproape transparentă. O tachinam adesea zicându-i “grăsuţo” –din tot cioporul de fete ce se adunau de prin vecini ea era singura care se împlinise într-un trup deja de adolescentă ceea ce pentru noi însemna că pur şi simplu era “grasă” dar, în sub biciuirea ploii, în apa ce-i curgea din păr pe faţă, pe umeri, pe trup, nu era decât zvelteţe, nervozitate, cabrare, era un ce indefinibil pe atunci care mă făcea să îmi întorc repede privirile.
Am trăit o vară doar pentru aceste rătăciri prin Iuru, ca în transă, imun la jocurile şi poveştile ce se încingeau după lăsarea serii pe podişca din faţa curţii bunicilor – aici se adunau toţi copiii din vecini, copii pe care altfel nu mi-I mai amintesc –doar două nume dar nu le pot asocia un chip Sinica şi Vica - pentru că nu eram atent la ce se petrecea acolo: aşteptam să treacă seara, aşteptam să treacă noaptea, înainte de a adormi, închideam ochii refăcând drumurile prin luncă, aşteptam să vină dimineaţa şi apoi ziua aventurilor noastre prin Iuru. Veneam cu tristeţea în suflet la prânz. Cei mari erau plecaţi “la câmp”, cârdul de copii gâgâia ca gâştele împărţindu-şi muncile pentru masa de prânz, iar după aceea, în răcoarea camerelor în care mirosea a gutuie, busuioc şi tutun uscat unul dormea, altul citea, alţi doi jucau şah şi moară. Stăteam cu ochii pe ceas, aşteptând să se facă ora la care porneam din nou către Iuru.
Vuietul surd al apei, mai ales în apropierea Rusaliilor, Sf. Ilie sau Sf. Maria, ne ţinea pe malul nisipos al Ialomiţei – “cere gârla om”. Şi, cu adevărat, bolboreseala aia furioasă, de parcă în străfunduri cineva, supărat, tare supărat! ar fi proferat ameninţări, nu înceta decât după ce gârla lua om. Am fost un fericit ori am stat prea puţin prin preajma ei, dar nu a luat pe nimeni dintre cei pe care eu îi ştiam. Auzeam însă de oameni ce s-au pierdut sub ape fie mai sus, la Fierbinţi, fie mai în josul apei, la Moldoveni.
Un altfel de vuiet l-am auzit într-o după-amiază. Domol, insinuant, de lapte care se umflă pe foc. La fel se umfla şi Ialomiţa, acoperind întâi grindurile, apoi reunindu-şi într-un singur şuvoi meandrele pe care le avea, fierbând în clocote la suprafaţă. Aşa ceva nu mai văzusem şi rămăsesem cu toţii pironiţi, incapabili să înţelegem pericolul. Am stat aşa, cu apa începând să ne cuprindă de la glezne spre genunchi, până când de la cotul de unde nu mai vedeam râul a apărut, plutind pe ape, o şură de fân în vârful căreia un stătea de parcă ar fi pornit-o la plimbare. Stătea linistit, resemnat, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Apoi, clopotele celor două biserici din sat au început să bată a pericol, a inundaţii, a moarte, a “vine gârla mare”!