Merita văzut! Şi re-re-re-văzut!

O stea norocoasă m-a împins să stau în faţa televizorului la un meci de tenis care se anunţa plictisitor prin previzibilitatea rezultatului: Rafael Nadal- Jurgen Melzer. Spaniolul îl învinsese pe austriac de şase ori şi nu pierduse niciodată. Nadal e pe val, câştigă tot, fără să lase vreun set adversarilor. Îmi place ca tenismen, dar sincer să fiu nu la modul absolut. E o încrâncenare în el de om nu neapărat de sportiv care vrea să câştige tot, tot, tot. Preferatul meu e Federer. Mai uman, mai cu reacţii şi de plictiseală în faţa modului său de viaţă: turneu, zbor, turneu, zbor, turneu. Chiar şi când câştiga tot, pe Federer l-am văzut pierzând şi puncte pentru că voia să iasă din rutină, chiar dacă rutina i-ar fi făcut meciul mai uşor. Ei bine, Nadal nu e aşa. Iar faptul că e preferatul lui Cristian Tudor Popescu, omul ăla mereu încruntat şi cu o bluză proletară de trening pe el, poate spune multe despre sportiv pentru cei desigur care nu-l cunosc, dar îl ştiu pe justiţiarul de pe televizoarele româneşti.
Primul set dintre Nadal şi Melzer e ceva de povestit nepoţilor. Am văzut un Nadal căruia nu-i venea să creadă că pierde, care rămânea pironit la loviturile lui Melzer şi care căuta disperat cu privirea un ajutor din tribune, probabil de la antrenorul lui. Pentru un astfel de moment merită să fii chibiţ, să aştepţi surpriza, marea surpriză, momentul ăla în care toată revolta, toată neputinţa, toată frica de până atunci a celor mici se transformă apoteotic în perfecţiune. Să ne înţelegem: nu este bucuria, nu este satisfacţia că un mare sportiv pierde, că o mare echipă se împiedică de una mică. Nadal a avut nenumărate momente de bucurie absolută în cariera sa. Sunt convins că niciunul nu a fost trăit atât de intens cum a trăit Melzer primul set (6-1!) cu Nadal. O astfel de victorie ne spune că pe terenul de sport nu trebuie să intri dinainte învins indiferent ce spune tradiţia, ce spun statisticile şi ce spune chiar şi valoarea. Pe teren intri ca să câştigi nu să-ţi tremure picioarele şi să faci o figură cât de cât onorabilă.
Şi a mai fost o fază asupra căreia merită să ne oprim: Era ultimul set, era minge de meci şi Melzer returnează pe linie. Nu foarte evident, dar mingea a muşcat aproape jumătate linia. Chiar dacă realuările îi dau dreptate austriacului, arbitrii decid repetarea serviciului pentru Nadal. Austriacul a pierdut game-ul, dar a avut puterea să treacă peste acest moment şi să-l câştige pe următorul şi meciul pe serviciul lui. Câţi sportivi nu s-ar fi prăbuşit de marea nedreptate făcută, câţi nu s-ar fi agăţat de justificarea asta, transformând-o în obsesie pentru o viaţă nu numai pentru un meci? De câte ori nu am auzit noi, românii, justificări de genul “ne-a mâncat arbitrul meciul”!
Sportul nu este doar cifre, statistică şi clasamente. El oferă lecţii de viaţă, de morală, nobleţe precum acest Nadal-Melzer, meci pe care nu-l voi uita multă vreme de aici înainte.