Cerneala simpatică

Recititul

Şi Marcel Pop-Corniş, şi Matei Călinescu, ocupându-se aplicat, ştiinţific, de mecanismele lecturii, inventariază motivaţiile re-lecturii. Ce ne împinge la a căuta din nou cartea în bibliotecă, a ne opri asupra unui autor ori cel mai adesea asupra unei singure cărţi dacă nu cumva chiar numai asupra unui singur pasaj? Dacă nu suntem constrânşi de o obligaţie profesională –elaborarea unui curs, apariţia unei ediţii de autor despre care trebuie să scriem, apariţia unei noi interpretări critice cu care suntem sau nu de acord, dar vrem să verificăm temeinicia ei în textul propriu-zis, resorturile vin, par a fi amândoi de acord, din impactul primei lecturi. E un truism: o carte bună este o carte pe care o ţii minte dacă nu în amănuntele ei atunci în pasaje, personaje sau haloul, atmosfera, ce-ul inefabil care îţi revine adesea în minte. Dar şi mai puternic stăruie în memoria ta starea de plăcere procurată la lectura acelei opere, a acelui autor. Revii, pentru a o regăsi. Pentru că lectura este una contextualizată, asociezi cărţii momentul în care ai citit-o, îţi aminteşti cum arăta cartea, de unde şi cum ai găsit-o, te laşi purtat înapoi în acea vârstă, încercând în fapt să o regăseşti. Pierzând contextul, producându-se mutaţii esenţiale în înţelegerea unui text, având în memorie şi alte volume citite mai târziu cu acelaşi subiect, multe din cele ce făcuseră şi avuseseră farmecul lecturii dintâi nu mai produc aceeaşi plăcere. Suntem dezamăgiţi, aşa cum ne dezamăgesc întâlnirile de peste ani cu foştii colegi de facultate sau de liceu: te aşteptai, sperai, nu te puteai debarasa de imaginea lor din tinereţe, de frenezia, de chipurile lor tinere, şi afli nişte oameni care îţi par străini. Eşti mai critic cu ei decât cu alţii de aceeaşi vârstă: ridurile sunt mai evidente la ei, vremea nu a pus strălucire –nici nu avea cum -, ci a stins lucirea din ochi, hainele lor par mai demodate ori nu se armonizează deloc cu trupurile. Asemenea oamenilor, şi cărţile îmbătrânesc diferit: doar puţine au şansa de a fi mai frumoase, mai strălucitoare, găsind o frumuseţe specifică vârstei pe care o au! În fapt, simţul tău critic, accentuat critic, este unul autocritic. Pe tine te vezi în ei, vremea înscrisă pe chipul lor este vremea care a trecut peste tine. Vrei să te regăseşti, evoci, încerci să reafli plăcerea unei vârste. Depinde de tine, depinde de ei, dacă reuşeşti. Ca şi la relecturi, dacă în tine a murit de tot scânteia aceea a tinereţii, regăsirea va fi imposibilă.
O carte bună îţi modifică percepţia lumii din jur, ţi-o “deformează” prin grila ei, raportezi ce se petrece sau ce ţi se întâmplă la ea. Un lector bun este un om care îşi deformează viata prin cărţile citite. Nu până la a confunda realul cu imaginarul, ca în cazul lui Don Quijote, dar pe aproape. Pierzi din bucuria de a trăi mai simplu, mai viu, cenzurând mereu realitatea. Modelele ne otrăvesc trăirea, tot astfel cum memoria nu ne lasă să ne bucurăm de prezent: ne trage mereu înapoi şi, înlăturând zgura concretului din jurul unor oameni sau fapte, ajungem să le nimbăm cu valori aproape inexistente în realitate, să le proiectăm în ideal sau, doamne fereşte, să îi venerăm ca idoli. În fapt, îi împodobim cu toate darurile lumii, ca pe nişte pomi de Crăciun şi, mai mult, ne iluzionăm că în fiecare zi este Crăciunul. Pentru că, altfel, odată Sărbatorile trecute – mirajul trecut – brazii ăia plini de beteală, de globuri strălucitoare, de apetisante dulciuri, mirosind a iarnă, zăpadă şi promisiuni ne stânjenesc ca nişte haine nepotrivite pe trup. Vine însă şi acea vreme, iar dezamăgirea, când conştientizăm că Sărbătorile au trecut, că e timpul să reintrăm în lume. Iar ieşirea din iluzie este profund dureroasă şi lasă în loc o imensă frustrare. Simţim că am fost deposedaţi de un bun care ne lumina viaţa, sau ne-a luminat-o într-o vreme, strigăm în noi, asemenea eroului din poveste, “dar împăratul acesta e gol!” Câtă dezamăgire încercăm la relecturi! Sunt multe cazuri în care mi-am urât clipa în care, sub impresia primei lecturi, am încercat să regăsesc, regăsindu-mă, în acea plăcere de demult. E greu, dacă nu imposibil, să mă întorc în nopţile de iarnă în care citeam Andersen sau ascultam teatrul radiofonic cutremurându-mă de o poveste –n-am mai auzit-o, n-am mai întâlnit-o de atunci – care se chema “Zăpadă în toiul verii”. Sau palpitând şi răzând în hohote la piesele lui Caragiale.
Întâlnirea plăcerii de odinioară cu plăcerea momentului relecturii (o altfel de plăcere, fie că ea provine din descoperirea altor sensuri sau a unor subtilităţi pe care nu le sesizaseşi până atunci, fie că centrul plăcerii s-a mutat către o altă zonă a textului) este cheia rezistenţei, pentru mine, a unui text. El păstrează pe de o parte sâmburele plăcerii naive, inocente de la prima lectură, iar pe de altă parte adaugă altele.
Nici primele lecturi nu sunt profund inocente şi lineare, rostogolindu-se implacabil spre finalul poveştii. Mintea noastră glisează continuu, înainte – încercând să anticipăm desfăşurarea faptelor, şi înapoi, spre a pune în relaţii ceea ce este acum, în lectură, cu ceea ce a mai fost, cu ceea ce s-a mai întâmplat. Relectura are alt ritm. Ştiind ceea ce are să se întâmple atenţia noastră se concentrează pe altceva. Nu mai există graba de a afla, de a dezlega, de a citi sub imperiul emoţiilor pentru un personaj sau altul. Descoperi subtilităţile cu care se încheagă lumea pentru care ai avut atâtea emoţii şi descoperi şi cum ţi s-au transmis ele. Relectura este asemenea ceasului pe care îl demontezi şi te fascinează acum prin mulţimea de piese fine şi indispensabile. Realizezi că fără una dintre ele întregul mecanism se răvăşeşte. Te fascinează articulaţiile unei opere demontate. Iar misterul ei rămâne aproape intact. Pentru că înţelegi că suma părţilor nu face decât matematic un întreg. Potrivirea acelor mici mecanisme, atenţia acordată fiecărui detaliu fac ca opera să funcţioneze, la fel de misterios, ca şi ceasul de la mână, din vestă, de pe noptieră, de pe perete. Şi tot asemenea ceasului, toate acele mecanisme potrivesc monoton curgerea timpului, egală pentru toţi în matematica ei, dar atât de diferită, ca durată, pentru fiecare dintre noi!