Citind Lolita în Teheran

Ne aflăm în Iranul perioadei dictatoriale, în care libertăţile de orice fel fuseseră anulate. Semnele decadenţei, influenţelor lumii libere nefaste erau vânate pe stradă, în cinematografe, librării, universităţi. Fundamentalismul impunea o dură asceză a sufletului, minţii şi trupului, considerând că orice trăire, orice diversitate, orice exprimare a individualităţii reprezintă o corupere morală, un atentat la siguranţa statului, o revoltă aspru pedepsită – de la epurări ale cadrelor didactice din facultăţi la condamnări publice, de la domicilii forţate la temniţă. Autorităţile sunt slujite cu mult zel de fanatici ai regimului, astfel că nimeni nu e sigur de nimeni – fratele îşi urmăreşte sora, colegii şi prietenii pot comite delaţiuni, vecinii sunt ochii şi urechile serviciilor secrete şi poliţiei. Iranul este o imensă închisoare. Teama, suspiciunea, neîncrederea controlează viaţa oamenilor mai drastic chiar de către autorităţi.
În această lume a fricii şi a oprimării individului şi individualităţii mai există şi oaze de rezistenţă, se mai găsesc mijloace de a te opune regimului, încercând să rămâi om întreg: unul dintre ele este literatura. Azar Nafisi îşi depune demisia de la Universitatea Allameh Tabatabai şi alege –cu multă grijă - şapte studente, dintre cele mai bune, pentru a compune un grup cu care să discute literatură, în fiecare joi dimineaţa, la ea acasă: “Am detaliat tuturor scopul fiecărui curs: să citim şi să discutăm opere literare. Fiecare dintre ele urma să ţină un jurnal, în care să noteze zilnic reacţiile proprii la romanele citite, precum şi modul în care aceste opere de ficţiune şi discuţiile de pe marginea lor le influenţează experienţele personale şi viaţa socială. Le-am explicat, de asemenea, că le-am ales pe ele în mod special şi nu pe altele pentru că erau pasionate de literatură. Le-am mai spus că am ales cărţile ce urmau să fie studiate după criteriul credinţei autorilor în puterea aproape magică a literaturii şi le-am reamintit povestea lui Nabokov, care, la nouăsprezece ani, în timpul Revluţiei Ruse, refuzase să se lase distras de şuieratul gloanţelor. Continua să îşi scrie poemele solitare în timp ce se trăgea din toate părţile şi vedea luptele sângeroase de la fereastră. “Să vedem, le-am spus, dacă şaptezeci de ani mai târziu, credinţa noastră dezinteresată ne va putea recompensa, transformând realitatea apăsătoare şi sumbră, creată de o altă revoluţie, în altceva”.
De ce literatură? Pentru că “numai prin literatură poate cineva să se pună în locul celuilalt, să-i înţeleagă părţile diferite şi contradictorii şi să se abţină să devină prea necruţător. În afara sferei literare, se dezvăluie doar un aspect al indivizilor. Dar, dacă ajungi să înţelegi diferitele lor dimensiuni, nu mai poţi să-i omori cu uşurinţă...”
Azar Nafisi a trăit în dictatură, vrând să reziste uman, prin înţelegere. A vrut să ofere o cale de scăpare, un mod de a supravieţui în onoare, respect, libertate –chiar dacă numai interioară –şi altor oameni. Literatura nu e refugiu laş, o întoarcere a spatelui la ceea ce se petrece în jurul tău, ci un mijloc de a te opune dezumanizării forţate la care te supune un regim. Cine a trăit cu adevărat în dictatură ştie asta, cine nu - dă lecţii, acuză.