Drama de a fi normal

Odinioară, când voiam să exprimăm, amar, condiţia noastră cenuşie, de oameni banali şi resemnaţi, apelam la un panseu absurd şi comic, pe care îl atribuiam unui inventat filozof bulgar: „Omu-i ca tâmplarul - trăieşte ce trăieşte, după care moare!”. Cei mai mulţi dintre noi chiar asta facem: trăim ce trăim, după care murim. Nu-i nicio mare dramă şi nicio zguduire existenţială. Este ceva lipsit de interes pentru cei din jurul nostru şi de neobservat pentru cei care caută subiecte. Nu este vorba de acel „om fără însuşiri” al lui Robert Musil, ci de o majoritate („mută”, „tăcută”, după cum este numită în cercetările sociologice) care nu se exprimă decât numeric, dar fără de care lumea nu ar putea exista. Filozofia amară de a ne întoarce, în fond, spre rosturile omului normal, la viaţa care trebuie trăită chiar dacă fiecare clipă te apropie de moarte, o viaţă fără ambiţii deşarte, lipsită de păcatul capital care este vanitatea, era forma noastră de a ne păstra normalitatea, nicidecum de resemnare. În vremuri de restrişte, când totul în jurul tău este absurd, lupta de a-ţi păstra capul pe umeri şi picioarele pe pământ este crâncenă. Căci nimic nu este supus unei presiuni, unei mai mari violenţe sociale, politice, morale, psihologice decât normalitatea. Închiderea în sine, refuzul tacit de a aproba şi a aplauda, scufundarea în cărţi în detrimentul televizorului cu telejurnalele lui parţial color, cu transmisiile de la „marile adunări populare” la care paranoicul vorbea ore în şir, cu emisiunile lui Tatulici şi ale altora plini de zel în a ne educa în cultul „eroului între eroii neamului” pe câteva ritmuri de muzică populară, de dansuri tematice şi două-trei scăpări de folkişti adevăraţi, viaţa de familie cu principala ei preocupare - procurarea hranei de zi cu zi, grija ca la slujbă să nu devii nici victimă, dar nici călău (lumea normală fugea de orice funcţie) - toate acestea erau însemnele unei nevoi acute de normalitate. Era disperarea de a-ţi păstra această normalitate! Cineva spunea că am fi acceptat ca normale cozile la lapte şi carne, odele şi aplauzele adresate cârmaciului. E încă una din acele falsificări ale omului normal din perioada aceea. Că te supui vicisitudinilor, că încerci să trăieşti, să supravieţuieşti stând la cozi, participând tu însuţi la economia subterană bazată pe reîntoarcerea la troc nu înseamnă nici pe departe că accepţi toate astea ca fiind normale! Pentru a-şi păstra normalitatea, milioanele de români goleau de sens ori parodiau toate acele aberaţii. Participarea era formală, de multe ori punându-se benzi cu urale şi aplauze spre a nu se observa placiditatea oamenilor scoşi cu forţa la adunările populare, iar când totuşi se bătea „live” din mâini, cei zeloşi erau agitatorii securişti sau activişti. Dar bancurile, suculente, teribile, ce altceva erau decât nevoia acută de a sesiza anormalitatea şi de a-ţi bate joc de ea?!

(Text aparut in volumul editie de lux, in tiraj limitat, fiecare exemplar fiind unicat, la editura EIS ART, Iasi, in 2008 si republicat acum, pentru un public mai larg, in revista Luceafarul de dimineata, nr.5-6, 2 februarie 2011, http://www.revistaluceafarul.ro. Face parte din volumul "Confesiuni fara glorie" in curs de aparitie)