Umilinţa

Iolanda Malamen: Care a fost ultima umilinta la care ai fost supus, Constantin Stan?

Sunt multe gesturi, cuvinte, atitudini care te umilesc zilnic. Sau care măcar încearcă să te umilească pentru că umilirea celuilalt este un semn al unui orgoliu nemăsurat, al unei infinite bune păreri despre sine şi al neostoitei sete de putere. A-l înfrânge pe celălalt, a-l anihila, a-i călca în picioare personalitatea, a-i arăta nimicnicia – iată câteva repere în care se exprimă umilirea. Iar cu mizeriile umane te întâlneşti zilnic: nesimţirea, laşitatea, desconsiderarea, faptul de a fi folosit fără jenă şi fără nicio remuşcare profitându-se de decenţa sau de trăirile tale, egoismul şi egotismul celor din jur care fac orice numai să se simtă ei confortabil, trântitul uşii în nas, dispreţul afişat şi câte altele. Sunt mult mai multe momente de mizerabilism uman decât cele de înţelegere, compasiune, gând îndreptat şi către celălalt. Încerc cel mai adesea să nu intru în aceste jocuri –care sunt ale setei de putere –, în aceste capcane care mi se întind, nici inidividual, nici în grup şi nici în sistem, tocmai spre a nu-mi consuma energii şi a-mi pierde vremea. Încerc să mă ţin departe pentru că şi sesizarea în sine a încercării de a fi umilit îmi produce disconfort, îmi dă o stare proastă. Or eu sunt o fire care trăieşte dintr-o exaltare adesea naivă, din frenezie, din plinul sau prea plinul sufletesc. Deprimat, dezamăgit, resemnat, nu reuşesc să fac absolut nimic. Sunt inert, fără reacţii şi fără voinţa de a mai face ceva, indiferent ce, chiar şi simplul fapt de mă mişca.
Ceea ce mă umileşte cu adevărat este neputinţa. Neputinţa de a interveni pentru ca lucrurile să reintre pe făgaşul firesc al vieţii. Să fie decente, să se înscrie în parametrii ancestrali ai bunului simţ, să nu nedreptăţească fără noimă, să nu pedepsească fără vină, să nu fie o exercitare abuzivă, aleatorie, iraţională a puterii. Deşi raţional înţelegem că moartea este un fenomen natural, firesc al existenţei, ne este greu să o acceptăm, să ne împăcăm cu ea. Iar suferinţa dinaintea morţii, aşa cum am văzut-o eu şi cum a trăit-o mama în ultimele ei luni de viaţă, suferinţa fizică şi sufletească este atât de îngrozitoare şi atât de nedreaptă încât, neputinţa de a i te opune, îţi creează un dureros sentiment al umilinţei.