Interviu

În aceste vremuri, numai nebunii şi visătorii rămân în literatură”

Prozatorul Constantin Stan susţine că în cultură nu poţi face lucru de calitate fără nici un ban.
Autor: CATALINA IANCU
9 februarie 2011 – 17:26

Laureat al Academiei Române pentru romanul “Gerda”, premiat de ASPRO pentru cărţile de proză şi de APLER pentru jurnalism cultural, Constantin Stan este unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei ‘80. Preşedintele Filialei bucureştene de proză din cadrul Uniunii Scriitorilor ne-a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre Clubul de Proză, starea presei şi cea a literaturii române, despre scriitorimea bucureşteană, despre blogul personal, constantinstan51.blogspot.com, dar şi despre proiectele sale care includ catedra de creativitate jurnalistică sau site-ul “Prozatori bucureşteni”.

- Jurnalul Naţional: Recent s-a redeschis Clubul de Proză. Aţi pus umărul “La formarea ideilor”. Ce ne puteţi spune despre activităţile de aici?

- Constantin Stan: Proiectul datează de ceva vreme. L-am început în 2001 sub forma unui cenaclu de proză cu foarte mulţi tineri. Cei mai mulţi îmi erau studenţi, dar pas cu pas şi-au adus colegi, prieteni şi de la alte facultăţi. Ne desfăşuram şedinţele la bistroul Iolandei Malamen, într-o atmosferă de secol al XIX-lea. Era superb şi chiar asta făceam împreună: ne coagulam idei, în lecturi, discuţii, comentarii. După apariţia volumului lor colectiv “Al doilea Desant”, tinerii autori s-au risipit prin lumea largă şi prin vremurile astea unde numai nebunii şi visătorii rămân în literatură - doar doi-trei ştiu că mai scriu, şi ei încă sporadic, copleşiţi de slujbele pe care le au. Am reluat proiectul într-o nouă viziune: un club de proză profesionist pentru a face mai vizibilă scriitorimea bucureşteană: se fac nu numai lecturi, ci sunt prezentate şi noutăţile editoriale, citesc nu numai profesioniştii ci şi tinerii, am avut o dezbatere despre riscurile şi avantajele debutului târziu, vom avea alta, în martie, despre ce schimbă o traducere în viaţa, în statutul, în receptarea autorului român. Vom scoate o publicaţie masivă, 250-300 de pagini, anuală, Clubul de proză, şi vom ieşi spre a ne desfăşura întâlnirile în afara Bucureştiului, probabil la Snagov şi la Olteniţa de unde avem deja invitaţii.

- Parafrazând un roman al dvs., v-aş întreba: Gde... literatura română?

- Deocamdată, literatura română este parte a României şi, pe cale de consecinţă, se duce încotro se duce şi ţara. Suntem şi ca ţară şi ca literatură în zona gri care e cea mai păcătoasă din punct de vedere productiv: nu te lasă nici să mori, dar nici să trăieşti. Şi ca ţară, şi ca literatură ne tot căutăm validări şi recunoaşteri pe la înalte porţi şi trâmbiţăm câte-o mângâiere părintească pe cap ca pe un mare succes. Am ajuns să fim fericiţi că ni se dau împrumuturi de multe miliade de euro, uitând că le vom da şi înapoi, ceea ce va însemna un efort uriaş pentru viitor, ne îmbătăm cu succese de stimă, ori ne agăţăm de triumful altora, cum este cazul Nobelului primit de Hertha Müller. Să se înţeleagă bine - Nobelul acela nu este al României, este al Germaniei. Nu-l putem asimila, însuşi după cum nu-l putem face pe Jules Verne autor român pentru că şi-a plasat acţiunea unui roman în Carpaţi.

Eu am văzut în biroul unuia dintre cei mai importanţi oameni din lumea asta, sunt foarte mulţi cei ce fac şi desfac fără să fie ştiuţi, la Viena, în 1992, o hartă a Europei, a viitoarei Europe: eram cuprinşi în ea, ceea ce mă face să cred că mai degrabă Europa avea nevoie de România, şi nu neapărat invers. Este un subiect la care ar trebui să medităm: de ce avea, are nevoie Europa de noi, care sunt zonele de interes şi care nu, cât de europeni am devenit şi cât ne lasă lumea în boiul nostru să fim în continuare români? Noi adoptăm deviza lui Lăpuşneanu fără a avea şi forţa şi obstinaţia acestuia: dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem! Starea asta şi-a pus amprenta şi pe literatura română. Suntem nevrotici şi provinciali. nici o carte scrisă de vreun român în ultimii 20 de ani nu mi-a dat sentimentul unei cărţi mari, tulburătoare. În schimb, găsesc nenumăraţi autori, cu nume, fără nume, din culturile lumii care spun o poveste atât de profundă încât mult timp îmi stăruie în minte şi mă fac să mă gândesc mereu: ce au ei şi nu avem noi? Nu avem, cred, aşezare, calm, forţă. Se vede că venim dintr-o lume care şi-a spoit rapid, cu împrumuturi, cu pastişe, cu furturi chiar, gardul spre a ascunde sărăcia şi mizeria din curte. Nu limba română e handicapul scriitorului român, ci însuşi mediul în care se formează şi în care scrie, un mediu lipsit de valori profunde şi sigure, de câteva repere morale adânci la care să se raporteze. Suntem într-o permanentă cursă de urmărire a ceea ce se face în altă parte şi, luând startul cu handicap, ieşim mereu ultimii.

- Aţi candidat la şefia Uniunii Scriitorilor propunând schimbarea... care n-a mai venit...

- Breasla a considerat că treburile mergeau bine la Uniunea Scriitorilor din România de îndată ce i-a acordat votul domnului Manolescu, care era în funcţia de Preşedinte la data alegerilor. Or, dacă lucrurile mergeau bine, nu trebuie să schimbi nimic. Poate doar pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale. Nu faci schimbări de dragul schimbării, nu? Fiecare avem propria noastră viziune despre mersul lucrurilor în lume, despre bine şi rău, despre adevăr şi minciună. E posibil ca eu să mă fi înşelat în percepţia mea asupra felului în care arăta Uniunea şi asupra felului în care ar trebui să arate. Teoretic, şi probabil şi practic, la alegeri s-au votat programe. Mi se pare firesc ca ajuns în fruntea instituţiei să îţi pui în aplicare propriul program. Suportul votului îl legitimează şi îi conferă viabilitatea necesară. Democraţia are şi această parşivenie: greşelile se atribuie, democratic, nu-i aşa? tuturor, succesele - numai reprezentanţilor, celor din frunte!

(textul integral in editia tiparita a Jurnalului National sau editia on line jurnalul.ro)