Cerneala simpatică

Moromeţii, ultimul capitol (I)

Generaţiile tinere nu mai citesc Marin Preda. Aşa cel puţin înţeleg eu din discuţiile pe care le am cu mulţi elevi de liceu, cei mai mulţi în anii terminali. Când le vorbesc despre “Moromeţii” se uită lung şi cam într-o parte, dacă nu cumva buimaci, probabil extrem de răvăşiţi de ideea că mai există o aşa ciudăţenie căreia să-i placă Marin Preda. Nu numai că nu le place “Moromeţii”, dar nici “Cel mai iubit dintre pământeni” nu le mai spune nimic. Dacă e de înţeles ca lumea satului din preajma celui de-al doilea război mondial să fie pentru ei o necunoscută fără atractivitate (deşi, paradoxal, nu ne-am rupt de mediul rural chiar atât de decisiv precât s-ar putea crede, iar mulţi dintre cei cu care stau de vorbă povestesc de vacanţe la ţară!), e ciudat că romanul care a făcut atâta vâlvă nu mai produce interes, roman de care mulţi în epocă au legat şi moartea violentă şi cu multe necunoscute şi-acum a scriitorului la nici 58 de ani, roman care vorbeşte de multe dintre cele dezbătute azi în talk-show-uri, în discuţii de-acasă sau în grupuri de amici: securitatea şi ororile ei, temniţele politice, iubirile şi eşecurile unui om care face din iubire o coordonată esenţială a vieţii. “Cel mai iubit dintre pământeni” a fost romanul părinţilor lor care l-au obţinut cu greu, pe sub mână, de la librării şi pe care l-au citit, asemenea nouă tuturor, investind chiar mai mult decât putea el să ofere. Nici părinţii să nu-şi mai poată incita copiii la lectura lui Preda sau măcar a “Celui mai iubit...”?
Ce anume barează calea spre lectura lui Preda, mă întreb adesea, mai ales că numele lui este des vehiculat, că are şi-acum, ca şi în viaţă, contestari şi adulatori la fel de frenetici şi de inflexibili, că moartea sa îi conferă o aură de legendă, suficientă, zic eu, cât să menţină viu interesul asupra autorului. Subiectul – lumea ţărănească? Uneori, mă gândesc că lumea din Siliştea-Gumeşti se epurează în timp de zgura determinărilor sociale, politice şi că tinde să devină o lume de basm cu personajul hâtru, Ilie Moromete, cu copilul care trece prin diverse încercări până îşi află drumul, mezinul oropsit în care fraţii nu au încredere, dar asemenea lui Prâslea va învinge, cu Cotoroanţa care în romanul predist doar mătură cu care să zboare nu are, în rest şi Guica îşi ocupă vremea făcând şi desfăcând răutăţi ca o zgripţuroiaca sadea. Romanul însuşi pare a fi fost conceput pentru a fi povestit în serile lungi de iarnă bucată cu bucată, ca orice basm. Sunt puţine secvenţele care nu au voce, care nu sunt de oralitate, sunt de citit, scripturale ca să spun aşa. “Cel mai iubit dintre pământeni” e o lungă confesiune. Aşadar, nu cred că în stil ar fi impedimentul. În fond, evocarea, confesiunea, biografismul sunt uşor de prizat la lectură.
În acest context, a apărut o carte despre Marin Preda şi nu numai despre el cât despre satul Siliştea, despre oamenii care au făcut substanţa romanului “Moromeţii’, despre ce au înţeles ori nu au înţeles ei din cele scrise de consăteanul lor. Sorin Preda a stat de vorbă cu cei apropiaţi de unchiul său Marin Preda, rude din Siliştea-Gumeşti, fratele Alexandru (Saie) de la Bacău, criticul Eugen Simion şi redactorul de carte Magdalena Bedrosian, cu Aurora Cornu, prima soţie, cu Elena Preda si cei doi copii ai lui Marin Preda, cu oameni din satul natal ce sunt de regăsit ca personaje în romanul “Moromeţii”. A rezultat o carte pe care o citeşti pe nerăsuflate, palpitantă ca un thriller. Ea este o carte alcătuită din decupaje de interviuri, texte despre Marin Preda, scrisori. Ingeniozitatea montării lor face din “Moromeţii, ultimul capitol” o carte a lui Sorin Preda, un autor pe care îl simţi la fiecare pagină, la fiecare tăietură în textul altora, fără ca el să fie o prezenţă evidentă. O a doua calitate teribilă a acestui volum, după cea a plăcerii lecturii, este cea a calităţii informaţiilor. Avem un Marin Preda altfel de cum era el ştiut – băţos, flegmatic, ironic până la duritate, cu o neasemuită stimă de sine. Descoperim un om fragil, delicat, frământat de grave probleme existenţiale, superstiţios, atras de ocultism, urmărit de semne ale destinului său, nefericit adesea, îndrăgostit la 56 de ani. Niciuna dintre aceste caracteristici, nicio întâmplare a vieţii sale nu se lasă adâncită în paginile cărţii lui Sorin Preda şi din discreţie şi dintr-o ştiinţă a colaborării cu lectorul ; sugerarea e productivă şi este în firescul « personajului ». Dar, mai avem şi o altă Siliştea-Gumeşti, satul care nu s-a distins cu nimic până la Marin Preda şi care a făcut implozie după Marin Preda. Siliştenii nu-l iubesc pe Marin Preda. Amintirile lor sunt mai degrabă otrăvite. Literatura lui nu li se pare nimic ieşit din comun, ba, dimpotirvă. Pentru ei literatura trebuie să fie altceva decât viaţa lor de zi cu zi. Literatură sunt basmele, feeriile, legendele. Oamenii sunt indignaţi că Marin i-a scris, ba, mai mult, pe unii i-a scris aşa cum nu sunt. Cartea aia e mai mult a lor decât a lui Marin Preda. Nepotul unia dintre Moromeţi (n-am ştiut că a existat o familie Moromeţii în Siliştea şi mă întreb de ce nu s-a spus până acum?!) strigă să-l audă tot satul când trece prin dreptul bibliotecii: “mă duc să iau cartea lui tetea!”
Satul –în care nici Stere Gulea nu a putut să filmeze “Moromeţii”, probabil atât de inexpresiv e faţă de cel din roman! – e atins de bolile vremurilor noi (un bar, un butic, plecări la oraş, la Alexandria, ale celor tineri), e mai mic, parcă cu fiecare an intră în pământ, dar şi mai ciudat e că parcă poartă un blestem: a devenit un sat de sinucigaşi. E tare de mirare această soluţie pe care o aleg siliştenii în faţa greutăţilor vieţii. Sinuciderile sunt/au fost rare în lumea satului românesc, cu oameni credincioşi, învăţaţi că tot ce-i de la Dumnezeu trebuie trăit şi că a-ţi lua singur viaţa e unul din marile păcate.
Sigur, se simţea nevoia unei cărţi despre Marin Preda. Sorin a început-o undeva prin anii ’90, mărturiseşte că multe dintre casetele înregistrate pe atunci s-au demagnetizat, pe ele rămânând frânturi de fraze şi multe, multe tăceri. A recuperat tot, “mai ales tăcerile”, s-au pierdut multe cuvinte şi s-au pierdut de tot pentru că interlocutorii s-au stins între timp. Mai mult decât imboldul de a afla cum era Marin Preda –aşa cum l-a întrebat unul dintre fiii scriitorului, prea mici la plecarea din viaţa a tatălui lor să-l fi perceput cu adevărat « cum era el, cum era el ca om ? » - văd în acest volum un altul şi mai puternic : recuperarea tatălui. « Moromeţii, ultimul capitol » este un alt tulburător roman al relaţiilor tată (Alexandru/Sae)-fiu (Sorin), aşa cum era şi Moromeţii.
Despre acest subiect al cărţii voi spune însă în numărul viitor.