Umilinţă

filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe (I)

O sală care s-a umplut mai ales mult după ora anunţată pentru începerea premierei, dar o sală plină şi caldă a întâmpinat primul film al lui Cătălin Apostol cu un entuziasm aparte, grav, i-aş zice. “Umilinţă – Locul unde clopotul nu bate niciodată” este o poveste tulburătoare despre România zilelor noastre. Despre întreaga Românie a acestor vremuri nu numai despre satul din a cărui biserică nu au mai rămas decât zidurile şi câteva icoane, nu numai despre un “nebun” al satului supus tuturor umilinţelor pentru o culpă de care nu se face vinovat, nu numai despre poliţistul şpăgar, mâna în mână cu borfaşii şi criminalii aceluiaşi sat, nu numai despre un sat supus periodic inundaţiilor prilej pentru şmecheri să mai dea un tun ori un tunuleţ furând ajutoarele. Partea este în acest caz întregul.
“Umilinţă” este un film pe care nu-l poţi judeca numai după canoanele artistice. Din el năbuieşte atâta viaţă autentică încât nu te mai incomodează micile scăpări amendabile în cazul ficţiunilor pure. Şi ce dacă personajul principal seamănă într-un fel cu Ipu şi că nebunul blând şi inocent este ocrotit, înţeles de un copil, aşa cum am mai văzut şi în alte opere artistice? Şi ce dacă regizorul şi scenaristul nu au aflat o modalitate mai inventivă de a ne spune filmic momentul în care Dumitru devine un ucigaş fără vină, un paria şi un aducător de nenoriciri în ochii celorlalţi? Toate acestea trec neobservate –sau, oricum, nu te incomodează – atunci când urmăreşti admirabilul film al lui Cătălin Apostol. Senzaţia copleştitoare este că filmul nu se face din filme, aşa cum se zice că din cărţi se ivesc alte cărţi. Realitatea este întotdeauna nepăsătoare că seamănă cu ceva din ficţiune, iar regizorul are atâta încredere în realitatea pe care o transpune încât nu-i pasă de eventualele obiecţii de genul “Aşa a făcut şi Tarkovski în “Rubliov” sau “Seamănă oarecum subiectul cu Durennmat”. Nu aş pune totul numai pe seamă experienţei şi vocaţiei extraordinare de autor de filme documentare ale lui Cătălin Apostol. Ne aflăm, aşa cum spunea Dan Puric, în faţa unui act de naştere în cinematografia românească prin “Umilinţă”. Nu atât prin filmul în sine. Tehnic nu impune prin originalităţi sfidătoare. Se înscrie chiar în tiparele tradiţionale ale spunerii unei povestiri filmice. Nici la nivelul subiectului nu putem vorbi de abordări ale unei realităţi ce nu s-a mai văzut până acum. Caracterele sunt şi ele în linia tradiţională, tinzând spre arhetipuri ale unei civilizaţii. Ceea ce revoluţionează, şi nu mă feresc să spun acest cuvânt care adesea invită la multă prudenţă în folosirea lui spre a nu cădea în derizoriu, este însăşi ideea de a face film. În viziunea lui Cătălin Apostol “ceea ce vreau să spun” este covârşitor înaintea lui “cum o să spun?” Este o primă operă în care eticul câştigă în faţa esteticului într-un mod atât de decisiv încât instituie o nouă estetică.
Am ţinut să scriu acest cuvânt de întâmpinare sub imperiul primelor impresii. Filmul merită o analiză amănunţită iar ceea ce propune Cătălin Apostol incită la o amplă dezbatere pentru ca imensul câştig adus de el să nu se piardă.

Filmul de la care cinematografia noastra poate reincepe (II)

Lung metrajul de debut al lui Cătălin Apostol (semnatar şi al scenariului) este o revelaţie. Dan Puric a vorbit despre un act de naştere în cinematografia românească la premiera filmului, afirmaţie ce, desigur, va stârni multe valuri, multe adeziuni dar şi multe negări. Se vor aduce ca argumente contra afirmaţiei atât de tranşante realizările cinematografiei româneşti, dar şi un anume curs luat de aceasta după ’89. “Noul val” este adeptul faptului de viaţă mărunt, cu drame ale oamenilor obişnuiţi, ca să nu le zic mărunţi, exprimat cu mijloace care să inducă autenticul. Cei nou veniţi în cinematografie doresc să abolească graniţa dintre viaţă şi film, camera fiind acea oglindă stendaliană purtată de-a lungul drumului şi care absoarbe tot ceea ce se petrece. Scenariile mizează pe frusteţe –uneori pe abuz de limbaj al străzii, jocul actoricesc este “neartistic”. De multe ori, senzaţia lăsată este că orchestratorul (regizor, scenarist, actor) acestei lumi nu îşi propune nicio simbolistică, nu urmăreşte ab initio nicio semnificaţie. Viaţa este lăsată să năbuiască liber, neîncorsetată de reguli şi de pre-judecăţi. Căutat îndelung, explicit şi adesea provocator în cele mai multe filme de până acum autenticul s-a transformat în contrariul său: artificialitatea. Este o lipsă de verosimilitate a limbajului, este neautentică încremenirea într-un studio de televiziune locală în care se dezbate tema revoluţiei, sunt multe secvenţe nerelevante nici ca fapt artistic nici ca fapte umane. Până la urmă, autenticul este o dimensiune estetică, are o estetică bine definită.
“Umilinţă” este primul film de după 1990 care înglobează, într-un firesc de mare creaţie, elemente artistice, cu pre-semnificaţii, sau cu semnificaţii clar determinate în viaţă, ele sunt fragmente ale unei existenţe dinainte ca lumea să se fi destructurat. Satul, lumea lui Cătălin Apostol se află într-un dramatic proces de disoluţie. Nu mai există niciun principiu coagulant, nu mai există normă morală, nu mai există lege, nu mai există nicio autoritate care să ordoneze şi să împiedice instalarea definitivă a haosului. Insemnele unei alte lumi sunt presărate abil pe tot parcursul filmului de la zidurile bisericii care mai păstrează chipuri şi scene biblice până la scrisorile trimise de copilul Marinică tatălui său plecat în lume, de la viaţa normală a lui Dumitru, solară în secvenţa secerişului care îi va şi deturna existenţa până la stinghera imagine a unei vaci pe malul unei ape înconjurate de dealuri sterpe, aride, lipsite de viaţă. Toate acestea sunt înscrise în povestea ce se derulează, astfel încât, cu subtilitate, avem mereu două existenţe aproape suprapuse. Două lumi antagonice. Această « ciocnire a civilizaţiilor » este marea temă a filmului. Civilizaţia coagulată de norme morale şi credinţă, civilizaţia mercantilă de fără niciun Dumnezeu. Cea din urmă (apărută pe creasta schimbărilor de după 1990, precum gunoaiele pe creasta valurilor la inundaţii) se erijează în împărţitoare de dreptate, de adevăr, de autoritate ce sancţionează fără să aibă nicio cădere.
Se simte că întreaga echipă a crezut în proiectul lui Cătălin Apostol şi a aderat la viziunea sa artistică: reconstituirea în detaliu şi cu acuitate a vieţii reale, dar prin şi cu expresii artistice de la scenografie, lumini până la joc actoricesc. Este evident un film de echipă, dar în care se simte mâna de fier a regizorului.
Cătălin Apostol debutează strălucit şi cred că “Umilinţă” va fi un punct de reper în cinematografia românească.

Romane 2010 la Cafeneaua critică
(Club Control, miercuri 2 martie 2011)

Din nou în zi de miercuri (într-o alternanţă a programărilor care depinde de evenimentele găzduite de Club Control), Cafeneaua critică provoacă pe 2 martie la o discuţie despre romanele apărute în 2010. A fost un an bun pentru genul romanesc, cu cîteva zeci de apariţii de foarte bun nivel, doar o parte dintre ele aflate în atenţia criticii de întîmpinare. Despre starea romanului autohton la anul 2010 şi despre starea prozei româneşti în general va fi vorba la Cafeneaua critică de miercuri 2 martie, cu participarea unor autori de romane 2010, a altor scriitori şi critici literari.

Invitaţi:
Constantin Abăluţă, autor al romanului Întîmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, Vol. 1 (A-L), Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010;
Constantin Stan, autor al romanului Gde Buharest, Editura Charmides, 2010;
Florin Toma, autor al romanului Oraşul jumătăţilor de înger, Editura Cartea Românească, 2010;
Daniela Zeca, autoare a romanului Demonii vîntului, Editura Polirom, 2010;
şi criticul Cosmin Ciotloş.

Amfitrion al Cafenelei critice: Ion Bogdan Lefter.

Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1990, la Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, seria a doua – în perioada noiembrie 2008-iulie 2009 la Cluburile A şi The Silver Church, iar seria actuală, a treia, a fost inaugurată în martie 2010 la Club Control*.

*
Cafeneaua critică
Miercuri 2 martie 2011, orele 18.30-20.30
Club Control
Bucureşti, Str. Academiei nr. 19
(în Pasajul Victoriei, intrarea dinspre Str. Academiei/Institutul de Arhitectură/Biserica Enei; în pasaj, prima intrare pe stînga)
___________

De la Moscova la Bucureşti

de Bianca Burta Cernat

„Ce plictiseală! îşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără nici un gând cupola aurită a bisericii. Uşor mahmur, bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore – şi ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca.“

...Nu, acest pasaj nu este decupat, cum s-ar putea crede, dintr-o proză a unui autor rus, ci dintr-o carte publicată anul trecut de Constantin Stan.
Gde Buharest este un roman de mică întindere, dar foarte dens şi mai ales foarte atent elaborat, impecabil stilistic şi totodată captivant sub aspect epic. Romanul incită de la primele pagini, înfăţişându-i-se cititorului ca o adevărată cutie cu surprize. Şi temele abordate, şi subiectul, şi atmosfera, şi personajele, şi situaţiile epice imaginate altfel spus, toate articulaţiile importante ale unei naraţiuni au un potenţial de surpriză şi de atractivitate ce nu poate fi ignorat. Autorul, un prozator profesionist, trecut prin „şcoala“ textualismului optzecist, are nu numai calităţi de virtuoz, de stilist desăvârşit, ci şi abilitatea de a-şi „ţine în priză“ cititorii fără a face, bineînţeles, concesii, fără a se lăsa ademenit de vreo reţetă de succes.
În Gde Buharest găsim un tip special de proză a realităţii cotidiene, în care, alături de observaţia acută, alături de un exacerbat simţ al detaliului realist, se remarcă disponibilitatea pentru parabolă şi pentru un livresc neostentativ, infiltrat în interstiţiile naraţiunii realiste. În afară de faptul că ambiţionează să asambleze în textul său mostre de viaţă autentică, autorul acestei cărţi este şi un prozator imaginativ care ocoleşte programatic subiectele/situaţiile epice banale, culese dintr-o realitate imediată cu graniţe prea înguste. Drept dovadă: alege să plaseze acţiunea romanului nu în Bucureştiul zilelor noastre, cum poate ne-am fi aşteptat, ci mult mai departe, la Moscova. Atmosfera prozei ruse, de la Gogol şi Cehov până la Andrei Belîi sau Soljeniţîn ori, şi mai încoace, până la Sorokin sau Vladimir Erofeev , se regăseşte pregnant în Gde Buharest. Lumea oamenilor de prisos, a funcţionărimii mărunte, a ruşilor de rând care îşi îneacă vieţile în votcă îşi află în autorul acestei cărţi un observator remarcabil.
Roman cvasi-parabolic despre Istorie, Gde Buharest ia ca pretext pentru o reflecţie asupra timpului-malaxor de destine „cazul“ extrem de pitoresc al lumii ruse, cu patetismul ei, cu nebunia ei revoluţionară, cu excesele ei ce balansează primejdios între sublim şi ridicol, între dramatism şi comedie. Ivan Mihailovici Saproşkinov, „funcţionar clasa a II-a“ într-o Instituţie cu coridoare labirintice (variantă mai puţin sumbră a Castelului kafkian), îşi aminteşte, de-a lungul unei zile oarecare petrecute la slujbă, întâmplări la care a fost martor sau în care a fost implicat derulate pe parcursul unei jumătăţi de secol, de la al doilea război mondial până în epoca „prăbuşirii“ (fie şi relative a) comunismului, în anii 90 ai veacului trecut. La toate seismele, la toate metamorfozele ideii de Revoluţie, personajul asistă neputincios, nu întru totul conştient de ceea ce i se întâmplă; ideologia, viaţa standardizată, lozincile i-au anulat în timp capacitatea de a gândi şi dorinţa de a se autodefini ca individ: Ivan Mihailovici Saproşkinov e mai degrabă o maşinărie angrenată într-un sistem impersonal. Ceea ce îl umanizează totuşi e voinţa, pe care mereu încearcă să şi-o reprime, de a înţelege un detaliu (aproape inavuabil) din propria-i biografie: cine e tatăl lui adevărat, soldatul român cu care mama sa l-a conceput în vreme de război. La sfârşitul romanului, Ivan Mihailovici începe să se gândească la eventualitatea unei călătorii în ţara (şi pe urmele) tatălui; îl blochează însă o nedumerire: „şi, totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?“...

Realist şi totodată parabolic, grav-reflexiv şi, în egală măsură, de un umor savuros, romanul este construit pe o subtilă alternanţă a planurilor narative, perspectiva unui trecut definit sub specia „comediei umane“ interferând cu perspectiva unui prezent ce repetă, într-o altă formă, iluziile, erorile Istoriei. O ironie fină, extrem de nuanţată însoţeşte gesturile personajelor, scoţând în relief imensa butaforie care se suprapune, până la urmă, realului.

Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 154 p.

(Bucurestiul Cultural, 24 februarie, 2011)

C-asa-i romanul!

Cu mai putin de 24 de ore inaintea evenimentului, in mare parte dedicat lui, George Cusnarencu ma anunta ca nu mai vine la Clubul de proza. Nu, nici nu e suparat pe mine, nici nu e bolnav, nici nu a patit pisica vreun accident d-asta de primavara, cazand de pe acoperis sau avand astenie: pur si simplu, se duce la ziua nepoticii lui.
Probabil ca nepotica e suficient de mare cat sa tina minte ca a lipsit bunicul de la o aniversare a ei, dar suficient de mica incat sa nu inteleaga ca exista, uneori, in viata, datorii morale, amicale, prietenesti, de obraz, de bun simt pe care le onorezi chiar daca s-ar scufunda pamantul! Ii urez lui George si nepoticii petrecere frumoasa, de familie, in familie, senina si fara nicio remuscare ca au incurcat o gramada de lume!

Clubul de proza

George Cusnarencu - la 60 de ani!

Clubul de proza de marti 22 februarie (tot la 17, tot la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane) il are ca invitat special pe George Cusnarencu, care a implinit de curand 60 de ani (pentru mine e incredibil). Va citi ce-i place lui din ce-a scris, va depana povesti, va raspunde la intrebari.
La sectiunea Prozatori romani contemporani va citi Radu Ilarion Munteanu!

Lolita ca substantiv comun

Mai mult prin cele două ecranizări şi, poate, prin punerea în scenă acum câţiva ani şi la noi, “Lolita” lui Vladimir Nabokov este o carte des invocată şi citată. E în topul preferinţelor atunci când se fac topuri, este înscrisă la preferinţe atunci când cineva se personalizează pe un site de socializare. Chiar mai mult, am găsit personajul lui Nabokov ca substantiv comun. Cineva vorbea de “aceste lolite” care bântuie prin show-bizul românesc. Ce ar vrea să însemne acest lucru? Că percepţia mai largă este că avem a face cu genul de perversă inocentă sau cu inocenţa perversă, cu acea înăscută fire a femeilor spre flirt, cochetărie şi prvocare inclusiv sexuală. Să fie aşa, să nu fie aşa? Din viaţa de zi cu zi, fiecare poate aduce argumente pro şi contra, poate invoca diverse împrejurări care să-i susţină opţiunea. Fiecare ne aducem aminte de fetiţa, colega noastră din clasele mici, în jurul căreia roiau băieţii fără niciun motiv aparent pe atunci, motive care sunt de găsit peste ani: avea ea un anume fel de a se alinta, de a fi, de a se îmbrăca, de a cere sau a primi care atrăgeau ca un magnet. Micuţa, inocenta, drăgălaşa cu gropiţe în obraji îşi folosea în mod inconştient feminitatea inducând un aer de sexualitate in nuce de care nici ea nici băieţaşii din preajma ei nu aveau cunoştinţă pe cale raţională, dar o simţeau prin toţi porii. În fine, crescând fetiţele astea, vor începe să conştientizeze puterea atracţiei lor şi se vor juca pe muchie de cuţit cu inocenţa şi provocarea. Pentru că cei de-o seamă nu mai prezintă interes îşi vor exercita puterea de seducţie asupra celor mai mari sau chiar mult mai mari decât e;e. Cu cât bărbatul pare a fi mai inaccesibil cu atât provocarea va fi mai mare şi ambiţia poate deveni o obsesie. Este cazul fetelor abia ieşite din copilărie ce îşi propun să cucerească prietenii tatălui, vedete de muzică, actori de filme, iar ceva mai târziu profesori. Tehnica este cam aceeaşi: vor vrea în primul rând să atragă atenţia asupra lor –mijloacele sunt de la vestimentaţie, limbaj, gesturi până la idolatrizarea a ceea ce reprezintă obiectul de sedus -, mai apoi să inducă disponibilitatea. Disponibilitatea de a flirta, de a-şi excede vârsta, disponibilitatea sexuală. Sunt acele fete ce nu ezită să facă ele primul pas către cel cu care discret cochetase în staţia de autobuz, mergând la el şi prezentându-se, înmându-i numărul de telefon etc. Sau care provoacă întâlniri în locuri cu iz sexual – camera lui de hotel, dacă este vorba de vreo vedetă. Toate acestea sunt în fapt o echilibristică între naturaleţe, tupeu, provocare şi perversitate: îşi păstrează rezerva de retragere oricând şi oricum, acuzând, dacă e cazul, că a fost greşit înţeleasă. Sufleteşte, psihic, toate aceste manifestări provin dintr-o traumă profundă, din copilărie, care se exprimă în nevoia de confirmare şi într-un fragil echilibru sufletesc. Nevoia de tandreţe, de protecţie, teama de părăsire şi de respingere =toate trăite acut în copilărie, dacă nu cumva în prima copilărie – sunt cauzele adânci şi uneori chiar neştiute ale unor astfel de comportamente. Sigur, îm astfel de incidente, asupra celor maturi se transferă responsabilitatea A decela între ceea ce e o pornire venită dintr-o experienţă traumatică şi dorinţă efectivă, a da curs ori a te folosi de un suflet în derivă, care nici el prea bine nu ştie pe ce ape pluteşte, este blamabil. Uneori penal. A invita o exaltată elevă de liceu de nici 16 ani, în camera ta de hotel, la o discuţie în şi până în târziul nopţii nu este chiar atât de inocent, dacă nu cumva este încă o mărgeluşsă la ceea ce se cheamă încercarea tuturor experienţelor sexuale posibile. În acelaşi timp, refuzul, chiar şi delicat, poate avea asupra tinerei consecinţe dintre cele mai ciudate! Traumatice, desigur!
Să ne întoarcem la “Lolita” lui Nabokov. De ce este ea cartea de căpătâi a multor tinere? Lolita din naraţiunea lui Nabokov este o victimă, căzută într-o plasă abil întinsă, ţesută cu obstinaţia unui psihopat, o victimă pentru că nu se poate apăra. În naraţiune avem a face doar cu o singură perspectivă: faptele sunt povestite, gesturile ei sunt interpretate doar prin prisma lui Humbert. Într-o lume în care femeile nu se pot apăra, cum este cea în care trăieşte Azar Nafisi,si pe care ne-o prezinta on cartea sa "Citind Lolita in Teheran", naraţiunea lui Nabokov ne arată faţa monstruoasă a lui Humbert în relaţia cu cea pe care o face păpuşa sexuală a obsesiilor sale, Lolita. Iată o interpretare foarte exactă, în opinia mea, cuprinsă în paginile cărţii lui Azar Nafisi: “O altă Lolita ni se dezvăluie astfel – cea care se ridică deasupra caricaturii micuţei ipocrite, insensibile şi vulgare zugrăvite de Humbert, cu toate că putea fi uneori şi aşa.. Câteodată, tot el ne dezvăluie, indirect, caracterul vulnerabil şi solitar al Lolitei, o fată singură şi rănită, căreia i s-a furat copilăria, rămasă fără părinţi fără adăpost.(...) Pe măsură ce se ţese povestea, lista nemulţumirilor lui Humbert creşte. O numeşte “târfa iubită şi ticăloasă” şi vorbeşte despre “tinerii ei craci obsceni”, în timp ce descoperim la ce se referea, de fapt: Lolita i se aşeza în poală, “scobindu-se în nas, absorbită de rubrica de divertisment a vreunui ziar, indiferentă la extazul meu, ca şi cum s-ar fi aşezat oriunde, pe un pantof, pe o păpuşă sau pe mânerul unei rachete de tenis”. Bineînţeles că toţi criminalii şi opresorii deţin lungi liste de nemulţumiri legate de victimele lor, dar nu toţi pot fi atât de elocvenţi ca Humbert”. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Humbert scriind şi din convingere o epistolă, un bilet, ceva care să înceapă aşa: “My dearest Lolita”.
Interpretarea lui Nafisi este în perfectă consonanţă cu ceea ce se petrecea în Republica Islamică Iran şi are susţinere convingătoare în textul lui Nabokov.
Ne putem întreba dacă înscrierea în preferinţele multor tinere a naraţiunii se datorează unei lecturi empatice, iar dacă da în care faţetă a Lolitei se regăsesc? În cea dramatică de victimă (ceea ce ne-ar face să gândim că există subterane ale lumii româneşti de care nu vorbim din laşitate, pudoare, prejudecăţi şi în care experienţe Lolita nu sunt chiar atât de rare!) sau în cea acreditată de Humbert a micii perverse care poate lua minţile unui bărbat? În fine, substantivizarea comună a Lolitei vine din creditul necondiţionat dat versiunii lui Humbert asupra ei sau din experienţele frecvente din lumea românească în care falsa ingenuitate, mimarea adâncimilor sufleteşti, poza realizată în decorul artificial al unui studio (vândută pe post de imagine naturală, netrucată) sunt mijloace “naturale” de a obţine orice fără eforturi, riscuri sau responsabilităţi?
(Ziarul de duminica, 18 februarie, 2011)

Cerneala simpatică

Moromeţii, ultimul capitol (II)

Sorin Preda a stat de vorbă cu o mulţime de oameni apropiaţi unchiului său. Insist în a preciza relaţiile de familie pentru că Sorin abordează din interior, fără să facă un secret sau să se lase deoparte, obiectivându-se fără rost, zic eu, în acest demers – are amintirile lui legate de Siliştea-Gumeşti, are experienţe legate de bunicii săi, îl ştie pe Marin Preda din interiorul casei acestuia în care a stat un timp în perioada studenţiei. Sunt convins că ştie multe alte lucruri de interior ale familiei cărora nu le-a găsit rostul în spaţiul public. Autorul volumului “Moromeţii, ultimul capitol” nu şi-a propus să rezolve problemele controversate ale biografiei lui Marin Preda, a dat drept la cuvânt fiecăruia, cu propria sa versiune de exemplu asupra morţii prozatorului. În schimb, a căutat să afle cum era în intimitate, ce îşi mai aduc aminte cei apropiaţi şi care era percepţia lor asupra lui Preda. Dar, mai presus, cred eu, de toate acestea acest roman se dedică în mare parte –şi aş zice în partea cea mai frumoasă a lui – tatălui Alexandru Preda, Sae sau Săică, după cum zice Sorin că se alintă din când în când.
Sae este personajul fără de roman. Un alt Moromete de data aceasta în viaţa de zi cu zi, nu coborât din paginile vreunei cărţi. Singurul membru al familiei care nu a mai “încăput” în paginile Moromeţilor este, aşa cum ni-l oferă Sorin Preda, şi cel mai moromeţian dintre toţi. Umorul şi ironia, disimularea, ieşirea dintr-o încurcătură cu o vorbă ascuţită, dar mai ales o filosofie a detaşării pentru a contempla lumea nu pentru a acţiona asupra ei sunt atributele sale esenţiale. Portretul făcut de Sorin este admirabil: “Dintre toţi fraţii, Sae este singurul netrecut în “Moromeţii”. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. I se pare normal, câtă vreme Marin, autorul, i-a luat locul lui în carte, dându-se drept mezinul familiei. Prin urmare, n-a fost vorba de răutate, ci de anumite raţiuni literare. El, care a citit o sumedenie de cărţi, ştie că nu te joci cu raţiunile literare. E mândru, totuşi, că pe un exemplar din “Delirul”, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de acum celebră: “Pe ce te bazezi”? Scriitorul a luat-o de al el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în isoria literaturii ca toţi ceilalţi din familie. La 84 de ani, stă în apartamentul lui din Bacău ca într-o găoace. De la prima ninsoare mai zdravănă, nu mai întrezăreşte să iasă pe stradă, deşi tare i-ar plăcea. Altfel, când vremea e bună şi îngăduie o plimbare scurtă, Sae are drumurile lui – la pâine sau la sifoane. Merge peste tot, dar, mai ales, să-şi ia raţia de ziare. Se duce la chioşc cum alţii de vârsta lui se duc la biserică – uşor solemn, îmbrăcat la costum şi cu pălărie pe cap, salutând ceremonios chioşcăriţa, care îi întinde teancul de jurnale dinainte pregătit. Nu-i scapă niciun ziar important, inclusiv unul cultural, atunci când aude că e ceva scris despre Marin. Umple o sacoşă cu câte reviste cumpără în fiecare zi, dar nu recunoaşte nici să-l pici cu ceară că, de fapt, nu mai poate citi, că, în ultimul an, i s-a atrofiat nervul optic din cauza glaucomului. Suferă mult că nu mai poate deschide o carte sau un ziar şi se mulţumeşte cu lectura oferită de Cornelia, femeia cu care s-a căsătorit la 82 de ani şi care acum, înainte de culcare, îi citeşte ca unui copil ultimele ştiri, ultimele comentarii politice, ultimele previziuni bancare. Realitatea, asta care e, şi nu alta, nu-l intimidează de niciun fel şi, deloc întâmplător, are opinii politice, îi ia apărarea preşedintelui Băsescu, socoteşte toate preţurile în lei noi şi se înfurie teribil când cineva (un vânzător oarecare) îi cere să achite o sută de mii de lei. Cu ochii lui opaci, îl ţintuieşte pe sărmanul vinovat, după care, serios sau doar mimând uimirea, îi spune: “Cum să coste, dom’le, o sută de mii. De unde să am suma asta? Dumneata îţi dai seama cât bănet reprezintă suta asta de mii?” “
Găsesc aici aceeaşi fascinaţie pe care Nicolae o are faţă de Ilie Moromete, tatăl său, o privire caldă şi umită mereu de modul sucit în care vorbeşte şi se comportă acesta. Ajuns el însuşi la vârsta maturităţii depline, Sorin Preda are o afecţiune protectoare faţă de Sae sau “Săică, cum singur se alintă uneori, mai ales când e bolnav şi nu se simte prea bine”, neîncetându-se să se uimească de năzdrăvăniile acestuia. Sunt pagini admirabile acestea în care Alexandru Preda se mişcă, gândeşte moromeţian în chip natural, firesc, într-un fel imun la gândul că ar putea fi asemuit personajului cărţii care l-a făcut celebru pe fratele lui Marin.
Rezolvarea literară a lui Sorin Preda este scânteietoare: deşi a la maniere de ..., deşi cu un model strivitor în faţă şi cu imensul risc de a fi comparate atâta scriitura sa cât şi “personajul” său cu modele adânc impregnate în conştiinţa cititorilor el află tonul exact spre a fi personal, de a credibiliza şi de a te pune pe gânduri: unde începe şi unde se sfârşeşte literatura în cazul Moromeţilor? Începe acolo unde există o privire care să selecteze, să oprească şi un condei care să scrie viaţa. În treacăt, Alexandru Preda are o remarcă excepţională cu privire la raporturile vieţii, lumii din Siliştea-Gumeşti şi opera fratelui său Marin Preda:
“...Şi tot acolo, spre cimitir, mai era un coleg, Dumitrescu. Dumitrescu Ilie.
- Asta nu-i în roman.
- Nu, dar lui Bâznaie i se pomenşte măcar porecla. Nici al lui Bâzdoveică nu-i în roman, dar asta nu l-a împiedicat pe Marin să scrie o carte mare şi fără el”. “
“Moromeţii, ultimul capitol” a fost resimţit de Sorin Preda ca o îndatorire morală faţă de ultimul urmaş în viaţă al familiei civile şi literare a Moromeţilor. A rezultat un strălucitor roman al relaţiilor tată-fiu şi decoperirea unui Marin Preda aşa cum numai puţini, doar cei foarte apropiaţi, l-au cunoscut.
Şi a mai rezultat un reviem al satului Siliştea-Gumeşti, al satului românesc în general care se face mai mic, din ce în ce mai mic părând că în curând va fi înghiţit de pământ: “Nimic nu mai e cum a fost. Lumea a plecat la Bucureşti, la Piteşti, în ţară, mânată de necazuri, de datorii şi de serviciu. Au rămas bătrânii, care se stin pe picioare. Amintirile lor sunt tot mai puţine, mai nesigure. Din toate a rămas o carte, “Moromeţii”, pe care acum nepoţii lor o învaţă la şcoală, aşa cum învaţă legile fizicii şi ale chimiei. Pentru Siliştea-Gumeşti, timpul nu mai e nici grăbit şi nici răbdător. E doar un capăt de drum. O haltă finală”.

Cerneala simpatică

Moromeţii, ultimul capitol (I)

Generaţiile tinere nu mai citesc Marin Preda. Aşa cel puţin înţeleg eu din discuţiile pe care le am cu mulţi elevi de liceu, cei mai mulţi în anii terminali. Când le vorbesc despre “Moromeţii” se uită lung şi cam într-o parte, dacă nu cumva buimaci, probabil extrem de răvăşiţi de ideea că mai există o aşa ciudăţenie căreia să-i placă Marin Preda. Nu numai că nu le place “Moromeţii”, dar nici “Cel mai iubit dintre pământeni” nu le mai spune nimic. Dacă e de înţeles ca lumea satului din preajma celui de-al doilea război mondial să fie pentru ei o necunoscută fără atractivitate (deşi, paradoxal, nu ne-am rupt de mediul rural chiar atât de decisiv precât s-ar putea crede, iar mulţi dintre cei cu care stau de vorbă povestesc de vacanţe la ţară!), e ciudat că romanul care a făcut atâta vâlvă nu mai produce interes, roman de care mulţi în epocă au legat şi moartea violentă şi cu multe necunoscute şi-acum a scriitorului la nici 58 de ani, roman care vorbeşte de multe dintre cele dezbătute azi în talk-show-uri, în discuţii de-acasă sau în grupuri de amici: securitatea şi ororile ei, temniţele politice, iubirile şi eşecurile unui om care face din iubire o coordonată esenţială a vieţii. “Cel mai iubit dintre pământeni” a fost romanul părinţilor lor care l-au obţinut cu greu, pe sub mână, de la librării şi pe care l-au citit, asemenea nouă tuturor, investind chiar mai mult decât putea el să ofere. Nici părinţii să nu-şi mai poată incita copiii la lectura lui Preda sau măcar a “Celui mai iubit...”?
Ce anume barează calea spre lectura lui Preda, mă întreb adesea, mai ales că numele lui este des vehiculat, că are şi-acum, ca şi în viaţă, contestari şi adulatori la fel de frenetici şi de inflexibili, că moartea sa îi conferă o aură de legendă, suficientă, zic eu, cât să menţină viu interesul asupra autorului. Subiectul – lumea ţărănească? Uneori, mă gândesc că lumea din Siliştea-Gumeşti se epurează în timp de zgura determinărilor sociale, politice şi că tinde să devină o lume de basm cu personajul hâtru, Ilie Moromete, cu copilul care trece prin diverse încercări până îşi află drumul, mezinul oropsit în care fraţii nu au încredere, dar asemenea lui Prâslea va învinge, cu Cotoroanţa care în romanul predist doar mătură cu care să zboare nu are, în rest şi Guica îşi ocupă vremea făcând şi desfăcând răutăţi ca o zgripţuroiaca sadea. Romanul însuşi pare a fi fost conceput pentru a fi povestit în serile lungi de iarnă bucată cu bucată, ca orice basm. Sunt puţine secvenţele care nu au voce, care nu sunt de oralitate, sunt de citit, scripturale ca să spun aşa. “Cel mai iubit dintre pământeni” e o lungă confesiune. Aşadar, nu cred că în stil ar fi impedimentul. În fond, evocarea, confesiunea, biografismul sunt uşor de prizat la lectură.
În acest context, a apărut o carte despre Marin Preda şi nu numai despre el cât despre satul Siliştea, despre oamenii care au făcut substanţa romanului “Moromeţii’, despre ce au înţeles ori nu au înţeles ei din cele scrise de consăteanul lor. Sorin Preda a stat de vorbă cu cei apropiaţi de unchiul său Marin Preda, rude din Siliştea-Gumeşti, fratele Alexandru (Saie) de la Bacău, criticul Eugen Simion şi redactorul de carte Magdalena Bedrosian, cu Aurora Cornu, prima soţie, cu Elena Preda si cei doi copii ai lui Marin Preda, cu oameni din satul natal ce sunt de regăsit ca personaje în romanul “Moromeţii”. A rezultat o carte pe care o citeşti pe nerăsuflate, palpitantă ca un thriller. Ea este o carte alcătuită din decupaje de interviuri, texte despre Marin Preda, scrisori. Ingeniozitatea montării lor face din “Moromeţii, ultimul capitol” o carte a lui Sorin Preda, un autor pe care îl simţi la fiecare pagină, la fiecare tăietură în textul altora, fără ca el să fie o prezenţă evidentă. O a doua calitate teribilă a acestui volum, după cea a plăcerii lecturii, este cea a calităţii informaţiilor. Avem un Marin Preda altfel de cum era el ştiut – băţos, flegmatic, ironic până la duritate, cu o neasemuită stimă de sine. Descoperim un om fragil, delicat, frământat de grave probleme existenţiale, superstiţios, atras de ocultism, urmărit de semne ale destinului său, nefericit adesea, îndrăgostit la 56 de ani. Niciuna dintre aceste caracteristici, nicio întâmplare a vieţii sale nu se lasă adâncită în paginile cărţii lui Sorin Preda şi din discreţie şi dintr-o ştiinţă a colaborării cu lectorul ; sugerarea e productivă şi este în firescul « personajului ». Dar, mai avem şi o altă Siliştea-Gumeşti, satul care nu s-a distins cu nimic până la Marin Preda şi care a făcut implozie după Marin Preda. Siliştenii nu-l iubesc pe Marin Preda. Amintirile lor sunt mai degrabă otrăvite. Literatura lui nu li se pare nimic ieşit din comun, ba, dimpotirvă. Pentru ei literatura trebuie să fie altceva decât viaţa lor de zi cu zi. Literatură sunt basmele, feeriile, legendele. Oamenii sunt indignaţi că Marin i-a scris, ba, mai mult, pe unii i-a scris aşa cum nu sunt. Cartea aia e mai mult a lor decât a lui Marin Preda. Nepotul unia dintre Moromeţi (n-am ştiut că a existat o familie Moromeţii în Siliştea şi mă întreb de ce nu s-a spus până acum?!) strigă să-l audă tot satul când trece prin dreptul bibliotecii: “mă duc să iau cartea lui tetea!”
Satul –în care nici Stere Gulea nu a putut să filmeze “Moromeţii”, probabil atât de inexpresiv e faţă de cel din roman! – e atins de bolile vremurilor noi (un bar, un butic, plecări la oraş, la Alexandria, ale celor tineri), e mai mic, parcă cu fiecare an intră în pământ, dar şi mai ciudat e că parcă poartă un blestem: a devenit un sat de sinucigaşi. E tare de mirare această soluţie pe care o aleg siliştenii în faţa greutăţilor vieţii. Sinuciderile sunt/au fost rare în lumea satului românesc, cu oameni credincioşi, învăţaţi că tot ce-i de la Dumnezeu trebuie trăit şi că a-ţi lua singur viaţa e unul din marile păcate.
Sigur, se simţea nevoia unei cărţi despre Marin Preda. Sorin a început-o undeva prin anii ’90, mărturiseşte că multe dintre casetele înregistrate pe atunci s-au demagnetizat, pe ele rămânând frânturi de fraze şi multe, multe tăceri. A recuperat tot, “mai ales tăcerile”, s-au pierdut multe cuvinte şi s-au pierdut de tot pentru că interlocutorii s-au stins între timp. Mai mult decât imboldul de a afla cum era Marin Preda –aşa cum l-a întrebat unul dintre fiii scriitorului, prea mici la plecarea din viaţa a tatălui lor să-l fi perceput cu adevărat « cum era el, cum era el ca om ? » - văd în acest volum un altul şi mai puternic : recuperarea tatălui. « Moromeţii, ultimul capitol » este un alt tulburător roman al relaţiilor tată (Alexandru/Sae)-fiu (Sorin), aşa cum era şi Moromeţii.
Despre acest subiect al cărţii voi spune însă în numărul viitor.

Un romancier de cursă lungă

de Carmen Musat

Membru al grupului „Noii“, din care făceau parte, la începutul anilor ’70, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Gheorghe Ene şi Ioan Flora, Constantin Stan este unul dintre cei mai consistenţi prozatori postmodernişti din generaţia ’80. Un debut semnificativ în 1979, cu romanul Carapacea, urmat, de-a lungul anilor, de alte cinci romane – Nopţi de trecere (1984), Vară tîrzie (1985), Deadline (2003), Gerda (2004) şi Trăieşte şi mergi mai departe (2009) – şi de volumul de povestiri Provizoriu, Sud (2000), sînt argumente mai multe decît suficiente care ar fi trebuit să-l fi impus definitiv pe Constantin Stan în atenţia criticii literare. Despre el, Ov.S. Crohmălniceanu scria, entuziasmat, că „posedă o facultate rară în proza noastră actuală. El ştie să exploreze viaţa sufletească, foarte fin şi atent, pe o cale puţin bătută, strict comportamentistă, sau, mai original, prin surprinderea felului în care spiritul receptează datele lumii exterioare. Tonalitatea impresiilor ne permite să ghicim stările sufleteşti, fără ca ele să fie «analizate». Este o artă de «tuşeuri» repetate şi delicat abile, amintind de «tropismele» Virginiei Woolf şi ale lui Nathalie Sarraute.“ Remarcate de Crohmălniceanu, în al cărui cenaclu „Junimea“ şi-au făcut ucenicia cei mai mulţi dintre optzecişti, calităţile prozei lui Constantin Stan sînt evidente în toate paginile sale, indiferent că vorbim de romane sau de proza scurtă. Discreţia autorului şi, poate, faptul că unele dintre cărţile sale au apărut la edituri mici, în tiraje minuscule, au făcut ca despre opera sa, foarte puternică şi originală în peisajul literaturii contemporane, să nu se vorbească decît sporadic.
Că avem în Constantin Stan unul dintre prozatorii cei mai de forţă o dovedeşte şi cel mai recent roman al său, Gde Buharest, apărut anul trecut la Editura Charmides, nu mai lung de 150 de pagini, dar de mare profunzime analitică şi subtilitate a construcţiei narative. Centrat în jurul lui Ivan Mihailovici Saproşkinov, „un slujbaş credincios“ şi total devotat cauzei partidului unic, romanul spune povestea unei lumi dezumanizate, reduse la gesturi elementare, în care nu mai există nici viaţă personală şi nici, cu atît mai puţin, intimitate. Arhivar la Lubianka (deşi numele instituţiei nu apare niciodată explicit, descrierea locului conţine suficiente indicii ce permit identificarea), unde menirea lui e să manevreze dosare, Saproşkinov face parte din categoria „sufletelor moarte“, supravieţuind aproape larvar în subteranele realităţii, subordonatul perfect care nu are niciodată reacţii sau îndoieli, care nu pune şi nu-şi pune întrebări. Şi, pentru că ajutorul dat de partid în împrejurări grele trebuie, la un moment dat, întors, personajul acceptă să scrie lungi rapoarte (denunţuri, în fapt) despre cel pe care nu încetează nici o clipă să-l considere binefăcătorul şi mentorul său, Tovkolea, un activist tipic, lipsit de scrupule şi fanatizat de ideologia comunistă. Ascensiunea şi căderea lui Tovkolea, evocată retrospectiv de Ivan Mihailovici Saproşkinov, ilustrează pregnant cît de fragilă este, într-un sistem totalitar, graniţa între acuzat şi acuzator, dar şi ce efecte devastatoare asupra conştiinţei are încrederea oarbă în bunele intenţii ale partidului. Constantin Stan ne invită ironic să înţelegem resorturile „morale” ale gestului personajului său: „Pentru alţii, aducerea la Instituţie ar fi fost percepută ca o binemeritată răsplată. Pentru cîrcotaşi, preţul plătit pentru faptul de a-l fi înfundat pe Tovkolea, pe binefăcătorul său. Pentru Ivan Mihailovici nu era nici una, nici alta. Pentru serviciile aduse nu a gîndit că ar merita altceva în afara lefşoarei sale, iar pentru Tovkolea nu-şi făcea griji: ştia că partidul e drept şi, dacă ai greşit, el te ajută să reajungi pe calea cea bună. Te mai trimite partidul la munca de jos, te mai reeducă în producţie, poate să îţi arate un pic şi pisica neagră şi rece a Siberiei, dar, dacă ai fost ostaş devotat al partidului, ostaş devotat al partidului rămîi. În vecii vecilor, cît va fi partidul pe lume. Şi partidul veşnic va fi!“
Constantin Stan recurge la stilul indirect liber, care-i permite să-l utilizeze pe Saproşkinov ca reflector, pentru a construi o naraţiune densă, cu frecvente ruperi de ritm, declanşate de treptata dezvăluire a relaţiilor dintre personaje, ceea ce aruncă o cu totul altă lumină asupra situaţiilor de pînă atunci. Aşa se face că, după intrarea în scenă a Marfei Stanilova – superioara sa în ordine ierarhică, distantă şi temută de Ivan Mihailovici, deoarece „relaţiile de serviciu îi interziceau, aşa socotea el, o altă abordare decît cea oficială“ –, naratorul (care, deşi nu face paradă de omniscienţa sa, ne oferă frecvent informaţii şi consideraţii ce amplifică ironia dramatică a unor situaţii) ne spune, în treacăt, că „Ivan Mihailovici nu s-ar îmbăta nici acasă dacă Marfuşca nu ar sta cu ochii pe el şi nu i-ar ascunde sticla“, pentru ca apoi amănuntele legate de căsnicia celor doi să se acumuleze brusc. Aceeaşi tehnică a amînării informaţiei relevante se regăseşte şi în prezentarea cuplului Cervenkov, Ludmila şi Boris, cu care împărţeau un aparament mizer, în care nici unul dintre locatari nu are dreptul la viaţă privată sau la intimitate. Despre Ludmila, femeia tînără care se află la originea fantasmelor erotice ale lui Saproşkinov, aflăm într-un tîrziu că este fiica Marfei Stanilova, „ca întrupare a unei vieţi anterioare a Marfei, o fiică venită parcă de niciunde, nici măcar din amintirile Marfei“. Lentoarea cu care se deapănă povestea acestor vieţi irosite este cea a conştiinţei personajului principal, a cărui existenţă se măsoară mecanic, în păhăruţe de votcă băute pe furiş, între două veniri ale Marfei după dosare. În Instituţia în care lucrează, ca şi în apartamentul mizer şi promiscuu pe care-l împarte cu familia Cervenkov, nu doar spaţiul, ci şi timpul este unul labirintic, vîscos şi monoton. „Densitatea asta a timpului are însă şi părţi bune. El prinde pe cupola care pare a se contura pe tavan [...] particule mici, fine, strălucitor colorate, astfel încît Ivan Mihailovici poate vedea secvenţe din timpul de ieri. Sau de alaltăieri“.
În această lume suspendată parcă într-un prezent în care nimic nu se întîmplă, care devoră individualitatea şi descompune fiinţele umane în fragmente disparate, ce prind viaţă asemenea nasului din povestirea lui Gogol, crîşma scapă realităţii meschine şi derizorii, precum şi autorităţii partidului atotprezent, fiind singurul loc viu şi singurul loc al memoriei. Opusă Instituţiei, unde spaţiul e labirintic şi opresiv, crîşma este locul în care, stîrnite de votcă, personajele redevin oameni şi amintirile lor prind contur, sub oblăduirea a două personaje feminine ce întruchipează Erosul şi Maternitatea: Nina, crîşmăriţa, şi Varvara Profirovna, bătrîna ce-i aminteşte lui Ivan Mihailovici de mama sa. Fantasme diurne, cele două femei funcţionează în economia romanului ca ferestre spre o altă lume, spre copilăria pierdută în pliurile memoriei, la care personajul se întoarce obsesiv, dar nu cu intenţia de a înţelege cum şi cînd a devenit automatul de acum, ci inerţial, opac, ca un turist care vizitează în grabă un oraş străin, din care nu reţine mare lucru.
Fără ostentaţie şi fără să recurgă la inserturi metanarative, Constantin Stan construieşte un roman în care intensitatea tensiunii narative e efectul imediat al dialogului permanent între perspectiva lui Saproşkinov şi cea a naratorului, dar şi al decalajului care există între ele. Este, de altfel, o trăsătură ce poate fi regăsită şi în povestirile din Provizoriu, Sud, alerte şi pline de vervă, dar şi în Gerda, romanul pentru care scriitorul a luat, în 2004, Premiul Academiei Române şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În Gde Buharest, mai mult decît în celelalte cărţi semnate de Constantin Stan, intriga nu este pusă în umbră de inserturi auctoriale sau de jocuri metatextuale – care lipsesc din romanul de faţă –, ci este unul dintre atuurile cărţii. Rafinamentul autorului este evident în modul în care imaginează o treptată individualizare/ dislocare a unor elemente ce definesc identitatea personajelor sale: fundul Marfei Stanilova care, „privit cu obstinaţie căpăta chip, trup, personalitate, un fund care se detaşa chiar de posesoarea lui“, geanta lui Tovkolea, gîndurile, apoi chiar conştiinţa lui Ivan Mihailovici care „dormea atît de bine, cu atîta poftă, încît îl făcea şi pe Ivan Mihailovici să doarmă tun“. Brusc, acestea dobîndesc autonomie şi încep să acţioneze pe cont propriu, dînd naştere, prin juxtapunerea ironică a unui registru ludic şi a realităţii înfricoşătoare pe care o evocă, unui vodevil parodic, amar-ironic şi, în fond, tragic.
Saproşkinov, martorul mut, cel lipsit de voce şi, implicit, de opinie, ales ca emul de Tovkolea nu pentru calităţile sale, ci tocmai pentru absenţa acestora, îşi dezvăluie treptat o viaţă interioară ce pare să se amplifice pe măsură ce el însuşi devine, pentru ceilalţi, invizibil. Autobiografia lui Saproşkinov, scrisă cu mare greutate, este povestea unei dispariţii – cea a lui Vania, bastardul inocent pentru care cunoaşterea lumii echivalează cu o pierdere de sine. În locul lui, apare cetăţeanul Saproşkinov, cel indiferent şi pasiv, un soi de diavol banal (tocmai pentru că nu mai reacţionează în faţa ororilor), fascinat de modul în care comunismul organizează durerea şi suferinţa oamenilor (prilejuite de dispariţia Tătucului, dar, în fond, preocuparea permanentă a partidului). Personajul lui Constantin Stan este un hollow man, străin lui însuşi şi străin pentru ceilalţi, la rîndul lor, nişte forme fără fond, cu care nu este în stare să comunice.
Ce rămîne din romanul lui Constantin Stan – unul dintre cele mai puternice şi mai emoţionante romane apărute în ultimii ani – după ce, la capătul lecturii, porneşti odată cu Ivan Mihailovici spre un Buharest incert? Rămîne stranietatea unei lumi lipsite de individualităţi, în care relaţia cu Celălalt e profund şi iremediabil alterată, cîtă vreme totul devine colectiv: casa, familia, soţia, prezentul şi viitorul. Doar amintirile scapă, parţial, acestei colectivizări forţate a intimităţii şi vieţii personale. Construcţie narativă de mare reafinament, Gde Buharest îmbină fericit dimensiunea realistă cu una simbolică, evidentă mai cu seamă în cea de-a doua parte a romanului, în care e consemnată ireversibila înstrăinare a lui Saproşkinov. Prin atmosfera de sorginte gogoliană pe care o creează, prin transcrierea polifonică a absurdităţii şi a inutilităţii unor existenţe irosite, Gde Buharest se înscrie, alături deAmbasadorul invizibil al lui Nichita Danilov şi de Dracul şi mumia, romanul lui Stelian Tănase, în categoria romanelor româneşti din care nu lipsesc satira, comedia neagră şi verva parodică, romane ce ar putea sta oricînd alături de cele semnate de Viktor Pelevin, Vladimir Sorokin sau Andrei Kurkov. Cu condiţia, desigur, ca ele să fie traduse şi promovate.
(Observatorul cultural,10-16 februarie 2011, www.observatorulcultural.ro)

Interviu

În aceste vremuri, numai nebunii şi visătorii rămân în literatură”

Prozatorul Constantin Stan susţine că în cultură nu poţi face lucru de calitate fără nici un ban.
Autor: CATALINA IANCU
9 februarie 2011 – 17:26

Laureat al Academiei Române pentru romanul “Gerda”, premiat de ASPRO pentru cărţile de proză şi de APLER pentru jurnalism cultural, Constantin Stan este unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei ‘80. Preşedintele Filialei bucureştene de proză din cadrul Uniunii Scriitorilor ne-a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre Clubul de Proză, starea presei şi cea a literaturii române, despre scriitorimea bucureşteană, despre blogul personal, constantinstan51.blogspot.com, dar şi despre proiectele sale care includ catedra de creativitate jurnalistică sau site-ul “Prozatori bucureşteni”.

- Jurnalul Naţional: Recent s-a redeschis Clubul de Proză. Aţi pus umărul “La formarea ideilor”. Ce ne puteţi spune despre activităţile de aici?

- Constantin Stan: Proiectul datează de ceva vreme. L-am început în 2001 sub forma unui cenaclu de proză cu foarte mulţi tineri. Cei mai mulţi îmi erau studenţi, dar pas cu pas şi-au adus colegi, prieteni şi de la alte facultăţi. Ne desfăşuram şedinţele la bistroul Iolandei Malamen, într-o atmosferă de secol al XIX-lea. Era superb şi chiar asta făceam împreună: ne coagulam idei, în lecturi, discuţii, comentarii. După apariţia volumului lor colectiv “Al doilea Desant”, tinerii autori s-au risipit prin lumea largă şi prin vremurile astea unde numai nebunii şi visătorii rămân în literatură - doar doi-trei ştiu că mai scriu, şi ei încă sporadic, copleşiţi de slujbele pe care le au. Am reluat proiectul într-o nouă viziune: un club de proză profesionist pentru a face mai vizibilă scriitorimea bucureşteană: se fac nu numai lecturi, ci sunt prezentate şi noutăţile editoriale, citesc nu numai profesioniştii ci şi tinerii, am avut o dezbatere despre riscurile şi avantajele debutului târziu, vom avea alta, în martie, despre ce schimbă o traducere în viaţa, în statutul, în receptarea autorului român. Vom scoate o publicaţie masivă, 250-300 de pagini, anuală, Clubul de proză, şi vom ieşi spre a ne desfăşura întâlnirile în afara Bucureştiului, probabil la Snagov şi la Olteniţa de unde avem deja invitaţii.

- Parafrazând un roman al dvs., v-aş întreba: Gde... literatura română?

- Deocamdată, literatura română este parte a României şi, pe cale de consecinţă, se duce încotro se duce şi ţara. Suntem şi ca ţară şi ca literatură în zona gri care e cea mai păcătoasă din punct de vedere productiv: nu te lasă nici să mori, dar nici să trăieşti. Şi ca ţară, şi ca literatură ne tot căutăm validări şi recunoaşteri pe la înalte porţi şi trâmbiţăm câte-o mângâiere părintească pe cap ca pe un mare succes. Am ajuns să fim fericiţi că ni se dau împrumuturi de multe miliade de euro, uitând că le vom da şi înapoi, ceea ce va însemna un efort uriaş pentru viitor, ne îmbătăm cu succese de stimă, ori ne agăţăm de triumful altora, cum este cazul Nobelului primit de Hertha Müller. Să se înţeleagă bine - Nobelul acela nu este al României, este al Germaniei. Nu-l putem asimila, însuşi după cum nu-l putem face pe Jules Verne autor român pentru că şi-a plasat acţiunea unui roman în Carpaţi.

Eu am văzut în biroul unuia dintre cei mai importanţi oameni din lumea asta, sunt foarte mulţi cei ce fac şi desfac fără să fie ştiuţi, la Viena, în 1992, o hartă a Europei, a viitoarei Europe: eram cuprinşi în ea, ceea ce mă face să cred că mai degrabă Europa avea nevoie de România, şi nu neapărat invers. Este un subiect la care ar trebui să medităm: de ce avea, are nevoie Europa de noi, care sunt zonele de interes şi care nu, cât de europeni am devenit şi cât ne lasă lumea în boiul nostru să fim în continuare români? Noi adoptăm deviza lui Lăpuşneanu fără a avea şi forţa şi obstinaţia acestuia: dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem! Starea asta şi-a pus amprenta şi pe literatura română. Suntem nevrotici şi provinciali. nici o carte scrisă de vreun român în ultimii 20 de ani nu mi-a dat sentimentul unei cărţi mari, tulburătoare. În schimb, găsesc nenumăraţi autori, cu nume, fără nume, din culturile lumii care spun o poveste atât de profundă încât mult timp îmi stăruie în minte şi mă fac să mă gândesc mereu: ce au ei şi nu avem noi? Nu avem, cred, aşezare, calm, forţă. Se vede că venim dintr-o lume care şi-a spoit rapid, cu împrumuturi, cu pastişe, cu furturi chiar, gardul spre a ascunde sărăcia şi mizeria din curte. Nu limba română e handicapul scriitorului român, ci însuşi mediul în care se formează şi în care scrie, un mediu lipsit de valori profunde şi sigure, de câteva repere morale adânci la care să se raporteze. Suntem într-o permanentă cursă de urmărire a ceea ce se face în altă parte şi, luând startul cu handicap, ieşim mereu ultimii.

- Aţi candidat la şefia Uniunii Scriitorilor propunând schimbarea... care n-a mai venit...

- Breasla a considerat că treburile mergeau bine la Uniunea Scriitorilor din România de îndată ce i-a acordat votul domnului Manolescu, care era în funcţia de Preşedinte la data alegerilor. Or, dacă lucrurile mergeau bine, nu trebuie să schimbi nimic. Poate doar pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale. Nu faci schimbări de dragul schimbării, nu? Fiecare avem propria noastră viziune despre mersul lucrurilor în lume, despre bine şi rău, despre adevăr şi minciună. E posibil ca eu să mă fi înşelat în percepţia mea asupra felului în care arăta Uniunea şi asupra felului în care ar trebui să arate. Teoretic, şi probabil şi practic, la alegeri s-au votat programe. Mi se pare firesc ca ajuns în fruntea instituţiei să îţi pui în aplicare propriul program. Suportul votului îl legitimează şi îi conferă viabilitatea necesară. Democraţia are şi această parşivenie: greşelile se atribuie, democratic, nu-i aşa? tuturor, succesele - numai reprezentanţilor, celor din frunte!

(textul integral in editia tiparita a Jurnalului National sau editia on line jurnalul.ro)

Ingerul morţii

La câteva zile după moartea mamei, am văzut cum prin faţa televizorului a trecut o pată de întuneric asemenea unei imense păsări cu aripile larg deschise, iar aerul din cameră a fremătat câteva secunde bune.
Azi noapte, m-am trezit pe la 3 şi jumătate, aşa cum te trezeşti când cineva se uită la tine când dormi.
Ieri, pe 7 februarie a fost ziua de naştere a mamei.
Uitasem.
Mă străduisem, de fapt, toată ziua să uit.

Citind Lolita în Teheran

Ne aflăm în Iranul perioadei dictatoriale, în care libertăţile de orice fel fuseseră anulate. Semnele decadenţei, influenţelor lumii libere nefaste erau vânate pe stradă, în cinematografe, librării, universităţi. Fundamentalismul impunea o dură asceză a sufletului, minţii şi trupului, considerând că orice trăire, orice diversitate, orice exprimare a individualităţii reprezintă o corupere morală, un atentat la siguranţa statului, o revoltă aspru pedepsită – de la epurări ale cadrelor didactice din facultăţi la condamnări publice, de la domicilii forţate la temniţă. Autorităţile sunt slujite cu mult zel de fanatici ai regimului, astfel că nimeni nu e sigur de nimeni – fratele îşi urmăreşte sora, colegii şi prietenii pot comite delaţiuni, vecinii sunt ochii şi urechile serviciilor secrete şi poliţiei. Iranul este o imensă închisoare. Teama, suspiciunea, neîncrederea controlează viaţa oamenilor mai drastic chiar de către autorităţi.
În această lume a fricii şi a oprimării individului şi individualităţii mai există şi oaze de rezistenţă, se mai găsesc mijloace de a te opune regimului, încercând să rămâi om întreg: unul dintre ele este literatura. Azar Nafisi îşi depune demisia de la Universitatea Allameh Tabatabai şi alege –cu multă grijă - şapte studente, dintre cele mai bune, pentru a compune un grup cu care să discute literatură, în fiecare joi dimineaţa, la ea acasă: “Am detaliat tuturor scopul fiecărui curs: să citim şi să discutăm opere literare. Fiecare dintre ele urma să ţină un jurnal, în care să noteze zilnic reacţiile proprii la romanele citite, precum şi modul în care aceste opere de ficţiune şi discuţiile de pe marginea lor le influenţează experienţele personale şi viaţa socială. Le-am explicat, de asemenea, că le-am ales pe ele în mod special şi nu pe altele pentru că erau pasionate de literatură. Le-am mai spus că am ales cărţile ce urmau să fie studiate după criteriul credinţei autorilor în puterea aproape magică a literaturii şi le-am reamintit povestea lui Nabokov, care, la nouăsprezece ani, în timpul Revluţiei Ruse, refuzase să se lase distras de şuieratul gloanţelor. Continua să îşi scrie poemele solitare în timp ce se trăgea din toate părţile şi vedea luptele sângeroase de la fereastră. “Să vedem, le-am spus, dacă şaptezeci de ani mai târziu, credinţa noastră dezinteresată ne va putea recompensa, transformând realitatea apăsătoare şi sumbră, creată de o altă revoluţie, în altceva”.
De ce literatură? Pentru că “numai prin literatură poate cineva să se pună în locul celuilalt, să-i înţeleagă părţile diferite şi contradictorii şi să se abţină să devină prea necruţător. În afara sferei literare, se dezvăluie doar un aspect al indivizilor. Dar, dacă ajungi să înţelegi diferitele lor dimensiuni, nu mai poţi să-i omori cu uşurinţă...”
Azar Nafisi a trăit în dictatură, vrând să reziste uman, prin înţelegere. A vrut să ofere o cale de scăpare, un mod de a supravieţui în onoare, respect, libertate –chiar dacă numai interioară –şi altor oameni. Literatura nu e refugiu laş, o întoarcere a spatelui la ceea ce se petrece în jurul tău, ci un mijloc de a te opune dezumanizării forţate la care te supune un regim. Cine a trăit cu adevărat în dictatură ştie asta, cine nu - dă lecţii, acuză.

Cerneala simpatică

Recititul

Şi Marcel Pop-Corniş, şi Matei Călinescu, ocupându-se aplicat, ştiinţific, de mecanismele lecturii, inventariază motivaţiile re-lecturii. Ce ne împinge la a căuta din nou cartea în bibliotecă, a ne opri asupra unui autor ori cel mai adesea asupra unei singure cărţi dacă nu cumva chiar numai asupra unui singur pasaj? Dacă nu suntem constrânşi de o obligaţie profesională –elaborarea unui curs, apariţia unei ediţii de autor despre care trebuie să scriem, apariţia unei noi interpretări critice cu care suntem sau nu de acord, dar vrem să verificăm temeinicia ei în textul propriu-zis, resorturile vin, par a fi amândoi de acord, din impactul primei lecturi. E un truism: o carte bună este o carte pe care o ţii minte dacă nu în amănuntele ei atunci în pasaje, personaje sau haloul, atmosfera, ce-ul inefabil care îţi revine adesea în minte. Dar şi mai puternic stăruie în memoria ta starea de plăcere procurată la lectura acelei opere, a acelui autor. Revii, pentru a o regăsi. Pentru că lectura este una contextualizată, asociezi cărţii momentul în care ai citit-o, îţi aminteşti cum arăta cartea, de unde şi cum ai găsit-o, te laşi purtat înapoi în acea vârstă, încercând în fapt să o regăseşti. Pierzând contextul, producându-se mutaţii esenţiale în înţelegerea unui text, având în memorie şi alte volume citite mai târziu cu acelaşi subiect, multe din cele ce făcuseră şi avuseseră farmecul lecturii dintâi nu mai produc aceeaşi plăcere. Suntem dezamăgiţi, aşa cum ne dezamăgesc întâlnirile de peste ani cu foştii colegi de facultate sau de liceu: te aşteptai, sperai, nu te puteai debarasa de imaginea lor din tinereţe, de frenezia, de chipurile lor tinere, şi afli nişte oameni care îţi par străini. Eşti mai critic cu ei decât cu alţii de aceeaşi vârstă: ridurile sunt mai evidente la ei, vremea nu a pus strălucire –nici nu avea cum -, ci a stins lucirea din ochi, hainele lor par mai demodate ori nu se armonizează deloc cu trupurile. Asemenea oamenilor, şi cărţile îmbătrânesc diferit: doar puţine au şansa de a fi mai frumoase, mai strălucitoare, găsind o frumuseţe specifică vârstei pe care o au! În fapt, simţul tău critic, accentuat critic, este unul autocritic. Pe tine te vezi în ei, vremea înscrisă pe chipul lor este vremea care a trecut peste tine. Vrei să te regăseşti, evoci, încerci să reafli plăcerea unei vârste. Depinde de tine, depinde de ei, dacă reuşeşti. Ca şi la relecturi, dacă în tine a murit de tot scânteia aceea a tinereţii, regăsirea va fi imposibilă.
O carte bună îţi modifică percepţia lumii din jur, ţi-o “deformează” prin grila ei, raportezi ce se petrece sau ce ţi se întâmplă la ea. Un lector bun este un om care îşi deformează viata prin cărţile citite. Nu până la a confunda realul cu imaginarul, ca în cazul lui Don Quijote, dar pe aproape. Pierzi din bucuria de a trăi mai simplu, mai viu, cenzurând mereu realitatea. Modelele ne otrăvesc trăirea, tot astfel cum memoria nu ne lasă să ne bucurăm de prezent: ne trage mereu înapoi şi, înlăturând zgura concretului din jurul unor oameni sau fapte, ajungem să le nimbăm cu valori aproape inexistente în realitate, să le proiectăm în ideal sau, doamne fereşte, să îi venerăm ca idoli. În fapt, îi împodobim cu toate darurile lumii, ca pe nişte pomi de Crăciun şi, mai mult, ne iluzionăm că în fiecare zi este Crăciunul. Pentru că, altfel, odată Sărbatorile trecute – mirajul trecut – brazii ăia plini de beteală, de globuri strălucitoare, de apetisante dulciuri, mirosind a iarnă, zăpadă şi promisiuni ne stânjenesc ca nişte haine nepotrivite pe trup. Vine însă şi acea vreme, iar dezamăgirea, când conştientizăm că Sărbătorile au trecut, că e timpul să reintrăm în lume. Iar ieşirea din iluzie este profund dureroasă şi lasă în loc o imensă frustrare. Simţim că am fost deposedaţi de un bun care ne lumina viaţa, sau ne-a luminat-o într-o vreme, strigăm în noi, asemenea eroului din poveste, “dar împăratul acesta e gol!” Câtă dezamăgire încercăm la relecturi! Sunt multe cazuri în care mi-am urât clipa în care, sub impresia primei lecturi, am încercat să regăsesc, regăsindu-mă, în acea plăcere de demult. E greu, dacă nu imposibil, să mă întorc în nopţile de iarnă în care citeam Andersen sau ascultam teatrul radiofonic cutremurându-mă de o poveste –n-am mai auzit-o, n-am mai întâlnit-o de atunci – care se chema “Zăpadă în toiul verii”. Sau palpitând şi răzând în hohote la piesele lui Caragiale.
Întâlnirea plăcerii de odinioară cu plăcerea momentului relecturii (o altfel de plăcere, fie că ea provine din descoperirea altor sensuri sau a unor subtilităţi pe care nu le sesizaseşi până atunci, fie că centrul plăcerii s-a mutat către o altă zonă a textului) este cheia rezistenţei, pentru mine, a unui text. El păstrează pe de o parte sâmburele plăcerii naive, inocente de la prima lectură, iar pe de altă parte adaugă altele.
Nici primele lecturi nu sunt profund inocente şi lineare, rostogolindu-se implacabil spre finalul poveştii. Mintea noastră glisează continuu, înainte – încercând să anticipăm desfăşurarea faptelor, şi înapoi, spre a pune în relaţii ceea ce este acum, în lectură, cu ceea ce a mai fost, cu ceea ce s-a mai întâmplat. Relectura are alt ritm. Ştiind ceea ce are să se întâmple atenţia noastră se concentrează pe altceva. Nu mai există graba de a afla, de a dezlega, de a citi sub imperiul emoţiilor pentru un personaj sau altul. Descoperi subtilităţile cu care se încheagă lumea pentru care ai avut atâtea emoţii şi descoperi şi cum ţi s-au transmis ele. Relectura este asemenea ceasului pe care îl demontezi şi te fascinează acum prin mulţimea de piese fine şi indispensabile. Realizezi că fără una dintre ele întregul mecanism se răvăşeşte. Te fascinează articulaţiile unei opere demontate. Iar misterul ei rămâne aproape intact. Pentru că înţelegi că suma părţilor nu face decât matematic un întreg. Potrivirea acelor mici mecanisme, atenţia acordată fiecărui detaliu fac ca opera să funcţioneze, la fel de misterios, ca şi ceasul de la mână, din vestă, de pe noptieră, de pe perete. Şi tot asemenea ceasului, toate acele mecanisme potrivesc monoton curgerea timpului, egală pentru toţi în matematica ei, dar atât de diferită, ca durată, pentru fiecare dintre noi!

Drama de a fi normal

Odinioară, când voiam să exprimăm, amar, condiţia noastră cenuşie, de oameni banali şi resemnaţi, apelam la un panseu absurd şi comic, pe care îl atribuiam unui inventat filozof bulgar: „Omu-i ca tâmplarul - trăieşte ce trăieşte, după care moare!”. Cei mai mulţi dintre noi chiar asta facem: trăim ce trăim, după care murim. Nu-i nicio mare dramă şi nicio zguduire existenţială. Este ceva lipsit de interes pentru cei din jurul nostru şi de neobservat pentru cei care caută subiecte. Nu este vorba de acel „om fără însuşiri” al lui Robert Musil, ci de o majoritate („mută”, „tăcută”, după cum este numită în cercetările sociologice) care nu se exprimă decât numeric, dar fără de care lumea nu ar putea exista. Filozofia amară de a ne întoarce, în fond, spre rosturile omului normal, la viaţa care trebuie trăită chiar dacă fiecare clipă te apropie de moarte, o viaţă fără ambiţii deşarte, lipsită de păcatul capital care este vanitatea, era forma noastră de a ne păstra normalitatea, nicidecum de resemnare. În vremuri de restrişte, când totul în jurul tău este absurd, lupta de a-ţi păstra capul pe umeri şi picioarele pe pământ este crâncenă. Căci nimic nu este supus unei presiuni, unei mai mari violenţe sociale, politice, morale, psihologice decât normalitatea. Închiderea în sine, refuzul tacit de a aproba şi a aplauda, scufundarea în cărţi în detrimentul televizorului cu telejurnalele lui parţial color, cu transmisiile de la „marile adunări populare” la care paranoicul vorbea ore în şir, cu emisiunile lui Tatulici şi ale altora plini de zel în a ne educa în cultul „eroului între eroii neamului” pe câteva ritmuri de muzică populară, de dansuri tematice şi două-trei scăpări de folkişti adevăraţi, viaţa de familie cu principala ei preocupare - procurarea hranei de zi cu zi, grija ca la slujbă să nu devii nici victimă, dar nici călău (lumea normală fugea de orice funcţie) - toate acestea erau însemnele unei nevoi acute de normalitate. Era disperarea de a-ţi păstra această normalitate! Cineva spunea că am fi acceptat ca normale cozile la lapte şi carne, odele şi aplauzele adresate cârmaciului. E încă una din acele falsificări ale omului normal din perioada aceea. Că te supui vicisitudinilor, că încerci să trăieşti, să supravieţuieşti stând la cozi, participând tu însuţi la economia subterană bazată pe reîntoarcerea la troc nu înseamnă nici pe departe că accepţi toate astea ca fiind normale! Pentru a-şi păstra normalitatea, milioanele de români goleau de sens ori parodiau toate acele aberaţii. Participarea era formală, de multe ori punându-se benzi cu urale şi aplauze spre a nu se observa placiditatea oamenilor scoşi cu forţa la adunările populare, iar când totuşi se bătea „live” din mâini, cei zeloşi erau agitatorii securişti sau activişti. Dar bancurile, suculente, teribile, ce altceva erau decât nevoia acută de a sesiza anormalitatea şi de a-ţi bate joc de ea?!

(Text aparut in volumul editie de lux, in tiraj limitat, fiecare exemplar fiind unicat, la editura EIS ART, Iasi, in 2008 si republicat acum, pentru un public mai larg, in revista Luceafarul de dimineata, nr.5-6, 2 februarie 2011, http://www.revistaluceafarul.ro. Face parte din volumul "Confesiuni fara glorie" in curs de aparitie)

Umilinţa

Iolanda Malamen: Care a fost ultima umilinta la care ai fost supus, Constantin Stan?

Sunt multe gesturi, cuvinte, atitudini care te umilesc zilnic. Sau care măcar încearcă să te umilească pentru că umilirea celuilalt este un semn al unui orgoliu nemăsurat, al unei infinite bune păreri despre sine şi al neostoitei sete de putere. A-l înfrânge pe celălalt, a-l anihila, a-i călca în picioare personalitatea, a-i arăta nimicnicia – iată câteva repere în care se exprimă umilirea. Iar cu mizeriile umane te întâlneşti zilnic: nesimţirea, laşitatea, desconsiderarea, faptul de a fi folosit fără jenă şi fără nicio remuşcare profitându-se de decenţa sau de trăirile tale, egoismul şi egotismul celor din jur care fac orice numai să se simtă ei confortabil, trântitul uşii în nas, dispreţul afişat şi câte altele. Sunt mult mai multe momente de mizerabilism uman decât cele de înţelegere, compasiune, gând îndreptat şi către celălalt. Încerc cel mai adesea să nu intru în aceste jocuri –care sunt ale setei de putere –, în aceste capcane care mi se întind, nici inidividual, nici în grup şi nici în sistem, tocmai spre a nu-mi consuma energii şi a-mi pierde vremea. Încerc să mă ţin departe pentru că şi sesizarea în sine a încercării de a fi umilit îmi produce disconfort, îmi dă o stare proastă. Or eu sunt o fire care trăieşte dintr-o exaltare adesea naivă, din frenezie, din plinul sau prea plinul sufletesc. Deprimat, dezamăgit, resemnat, nu reuşesc să fac absolut nimic. Sunt inert, fără reacţii şi fără voinţa de a mai face ceva, indiferent ce, chiar şi simplul fapt de mă mişca.
Ceea ce mă umileşte cu adevărat este neputinţa. Neputinţa de a interveni pentru ca lucrurile să reintre pe făgaşul firesc al vieţii. Să fie decente, să se înscrie în parametrii ancestrali ai bunului simţ, să nu nedreptăţească fără noimă, să nu pedepsească fără vină, să nu fie o exercitare abuzivă, aleatorie, iraţională a puterii. Deşi raţional înţelegem că moartea este un fenomen natural, firesc al existenţei, ne este greu să o acceptăm, să ne împăcăm cu ea. Iar suferinţa dinaintea morţii, aşa cum am văzut-o eu şi cum a trăit-o mama în ultimele ei luni de viaţă, suferinţa fizică şi sufletească este atât de îngrozitoare şi atât de nedreaptă încât, neputinţa de a i te opune, îţi creează un dureros sentiment al umilinţei.