Confesiuni fără glorie
Mîşkin
Primele lecturi te afundă în lumea cuvintelor fără să le mai percepi. Nu parcurgi cuvinte ci în mintea ta se derulează scene, vezi personajele şi chiar le auzi. Asemenea unui naiv spectator de teatru, simţi uneori nevoia de a interveni, de a-i spune personajului cu care te confuzi ce i se pregăteşte, ce ai aflat tu şi el încă nu ştie. Reacţionezi ca în viaţă. Urăşti sau iubeşti alături de personajul tău cu aceeaşi intensitate.
De la primele pagini, cele in care se descrie întoarcerea sa în Rusia, în acel “sfârşit de noiembrie neguros şi rece “ l-am îndrăgit pe prinţul Mîşkin. Deşi, pe atunci, nu înţelegeam multe din ceea ce făcea şi îmi era ciudă că nu mă ascultă, pentru că mă rugam, în gând, de exemplu, să nu se apropie de vaza despre care Aglaia Epancina îi spusese să stea departe altfel sigur o va sparge. Înflăcărat şi pierzându-se în focul propriei pasiuni, Mîşkinul meu îndrăgostit, aşteptând febril momentul în care se va anunţa logodna lui cu Aglaia, nu are nimic mai bun de făcut decât să se apropie pas cu pas, să îşi rotească mâinile şi…gata catastrofa! Sparge vaza, logodna se amână sine die, Aglaia îşi dă seama că, în fapt, nu aşa ceva îşi dorise, că al ei Cavaler al Tristei Figuri nu e decât un biet neîndemânatec, un om bun pentru orice dar nu pentru o aşa chestiune serioasă, cum e căsătoria ei. Prinţul Mîşkin e un inocent. Adică, un om care nu gândeşte răul. Care se simte atras în primul rând de cei aflaţi într-o dramatică suferinţă. În casa Nastasiei Filipovna, la care s-au adunat toţi cei care în fapt sunt răspunzători de viaţa, rătăcirile şi acuta ei nevoie de autoflagelare, dispreţuindu-se chiar mai mult decât o fac ceilalţi, şi care, acum, o presează să ia o hotărâre, hotărâre în fond pe care şi-o doresc ei, prinţul face un gest care îi lasă pe toţi fără grai: o cere el de nevastă, o imploră să-l ridice pe el, nevolnicul, până la sublimul suferinţei ei. În ochii celorlalţi, este atât de neajutorat încât ideea că s-ar putea căsători cu cineva pare de neconceput, darămite cu Nastasia Filipovna! Deasupra oricăror altor calităţi umane, Prinţul pune suferinţa. Numai un om profund, numai un om care a cunoscut răutatea, nedreptatea, umilinţa şi a fost rănit merită nu numai compasiunea ci şi întreaga, sincera şi necondiţionata noastră dragoste, pare a fi mesajul pe care îl trimite Mîşkin. S-a spus că prinţul Mîşkin este asemenea lui Isus. Tind să cred că Prinţul îl recunoaşte pe Isus în orice om chinuit de suferinţe sufleteşti, de îndoieli şi de nesfârşitul drum al Golgotei pe care numai oameni ca Nastasia Filipovna sunt chemaţi să-l parcurgă. Isus se ştie Cel Ales. Prinţul Mîşkin nu ar păcătui să se creadă un ales, ştie că Dumnezeu îi încearcă doar pe cei cu adevărat aleşi de El.
Înţeleg că, în fapt, în ruseşte “idiot” înseamnă inocent. Probabil că datele sale biografice, înşelătoare în roman, i-au făcut pe traducători să folosească un cuvânt cu conotaţii nu tocmai măgulitoare. Ni se spune că mintea lui nu a depăşit-o pe cea a unui copil cât a fost în sanatoriu, că cei mai buni prieteni ai lui erau copiii, că epilepsia îi conferă o sensibilitate aparte, că înaintea crizelor poate vedea cu claritate ceea ce se va petrece. Desigur, Prinţul este un copil pentru că numai în copilărie şi în copilăria omenirii nu există răul. Desigur, Prinţul e bolnav atâta vreme cât înţelegem boala ca fiind o abatere de la normalitate. El e excepţia în lumea terifiantă a gândurilor şi vieţii disimulate, a cameleonismului, a intrigilor şi a închinării la un zeu care corupe totul – Banul. În compartimentul trenului Varşovia-Petersburg, primele discuţii între personajele a căror viaţă se va împleti de-a lungul întâmplărilor referă la bani: Lev Nicolaevici Mîşkin este posibil moştenitorul unei mari averi şi un om care nu are pe nimeni care să-l întreţină, în casa Nastasiei Filipovna, Parfion Rogolin vine cu un pachet în care se află o sută de mii de ruble. Când le aruncă în foc, figurile se desfigurează, sufletele celor mai mulţi ard odată cu hârtiile. Mîşkin şi Nastasia Filipovna (Rogojin e în transă şi şi-a pierdut simţul realului) desfid banii, dar amândoi ştiu ce valoare are gestul lui Parfion. Prinţul Mîşkin, cel incapabil să îşi poarte singur de grijă, trăind inocent, despovărat de grijile materiale, şi Nastasia Filipovna, întreţinuta, amanta de lux, ascunsă ochilor lumii, nu pun preţ pe banii lui Rogojin, pe bani în general. Unul pentru că nu are valoarea lor, ea – pentru că ştie ce înseamnă această valoare, câtă umilinţă, durere aduc şi cât de mult poate schimonosi sufletele. Prinţul înţelege că Nastasia e bolnavă, bolnavă sufleteşte, adânc şi poate iremediabil, iar viaţa ei alături de un om ca Rogojin, cu tenebrele, cu exprimările violente ale patimilor sale, este o altfel de pedeapsă pe care şi-o dă singură.
Revin din când la romanul lui Dostoievski şi observ vă miile de cărţi citite, anii trecuţi nu au modificat prima lectură – nu pot citi “Idiotul” altfel decât prima oară, abolind cuvintele şi lăsându-mă purtat în lumea Prinţului meu. Şi acum mi-e necaz şi îmi vine să-l iau de mână şi să-l duc în partea opusă salonului Epancinilor spre a nu se apropia de vaza aducătoare de nenorociri. Îmi doream căsătoria lui Lev Nicolaevici cu Aglaia Epancina? Nu, nu cred asta ci pur şi simplu voiam ca Prinţul meu să nu se facă de râs. Să nu mă facă de râs. Să nu mă fac eu de râs!
miercuri, 29 septembrie 2010
luni, 27 septembrie 2010
Viaţa ca literatură
Ca un croncănit de ciori, dimineaţa de toamnă
Croncănitul unor ciori ce se învârteau în jurul turlei bisericii s-au lovit în plumburiul zilei de toamnă întorcându-se cu un ecou reverbat până în copilărie - cerul cenuşiu şi stolurile de ciori anunţau iremediabila plecare a verii şi, şi mai dramatic, începutul şcolii. În cele câteva fracţiuni de secundă, m-am revăzut în ograda mătuşii mele, în faţa grădiniţei cu flori de toamnă aşteptând ca ai mei să îşi încheie ceremonialul de rămas bun de la rude spre a porni spre casă. Nu erau numai zile fericite acolo în satul unde mi-am petrecut multe dintre vacanţele de vară, dar plecarea mă întrista fără măsură. De fapt, acel moment, acele câteva minute în care eu mă învârteam fără rost, îmbrăcat deja de oraş, mă dureau fizic prin înstrăinarea de mine însumi. Atunci, în chiar acea clipă, nu ştiam cine sunt şi ce vreau. Hainele de orăşean pe trupul ars de soarele torid, nemilos al câmpiei, plin de zgârâieturi, de cicatrice ale unor lovituri de care nu ţinusem seama până atunci, frizura dresând sălbăticia părului crescut de-a valma o vară întreagă, picioarele strâmtorate în perechea de pantofi sau sandale noi –niciodată ai mei nu ghiceau cât voi creşte în acea vacanţă – nu se potriveau cu praful din mijlocul ogrăzii, cu căruţa înveşmântată cu macatele bune pentru ca noi, orăşenii, să stăm comozi până la şoseaua de unde aveam să luăm maşina spre Bucureşti. Eram străin în locul care până atunci fusese paradisul vacanţei, în hainele care mă legau de oraş, de cartier, de prietenii pe care îi uitasem o vară. Eram al nimănui într-un tărâm al nimănui, două trupuri, două biografii, două stări incompatibile. Simţeam fizic această dedublare, tot astfel cum foarte rar în vis te poţi dedubla spre a te vedea pe tine însuţi, ca într-un straniu şi terifiant exerciţiu de extracorporalitate. Prin imaginea în oglindă, prin fotografii şi acum, mai nou, prin înregistrări video din viaţa de zi cu zi, ai zice că eşti obişnuit cu propriu-ti trup, cu propria imagine. Nu mă simt straniu când mă văd în astfel de imagini, în schimb rarele momente în care în vis mă pot vedea îmi transmit un sentiment de teamă, de alt tărâm în care m-aş afla. Cu atât mai intense sunt aceste senzaţii când ele se produc ca în urmă cu câteva zile în curtea bisericii Andronache când m-am văzut copil sun cerul gri al lui septemnrie, când am auzit nu croncănitul ciorilor din acel moment ci acel croncănit al ciorilor de demult. Miimi, probabil, de secundă de o intensitate dureroasă, fizic dureroasă, bulversantă ca un presentiment al unui iremediaibil de care iei act abia acum.
În următoarele fracţiuni de secundă, mi s-au succedat –ori s-au suprapus – frânturi de existenţă legate sau nu de cei plecaţi –tata, mama, sora mea, fratele meu -. de nopţile de Înviere, de orele de franceză din clasa generală –şcoala în care am învăţat e la doi paşi de biserică, ore în care profesoara mă ţinea în prima bancă între două colege ca să nu mă mai plictisesc şi să o tulesc pe geam la meciul de fotbal, şi din nou chipul înseninat de moarte al mamei, părând că doarme, împăcată şi fără durerile atroce şi răvăşitoare, şi o întrebare care mă tot torturează cu insistenţa ei în ultima vreme, vine, revine, o aud pe toate tonurile, de la stridenţe la şoaptă, de la vinovăţie la împăcare şi neputinţă, pare a-mi da pace o vreme, doar spre a amăgi cu absenţa ei şi a o face şi mai sfredelitoare şi mai înfricoşătoare, atât de înfricoşătoare încât nu o pot repeta: doar o aud rostită de o voce ce este şi nu este a mea.
Şi revenirea bruscă şi brutală în realitatea imediată, în viaţa ce se cere trăită până la capăt, chiar dacă ea îşi află o lipsă de sens cât cearta între doi cerşetori ce apăruseră, cât fusesem eu în altă lume. în curtea bisericii. “Ai ajuns să te dea afară şi de la poarta cimitirului că nu te mai saturi”, îi zicea ea bărbatului ce îşi trecea punga de plastic goală dintr-o mână în alta.
O pungă d-aia transparentă, goală, pe care, fără să o vadă ceilalţi, o purtăm mai toată viaţa, trecând-o dintr-o mână în alta, frământând-o a pagubă, a speranţă, sortită mereu să fie umplută din/de prea plinul iluziilor noastre.
Ca un croncănit de ciori, dimineaţa de toamnă
Croncănitul unor ciori ce se învârteau în jurul turlei bisericii s-au lovit în plumburiul zilei de toamnă întorcându-se cu un ecou reverbat până în copilărie - cerul cenuşiu şi stolurile de ciori anunţau iremediabila plecare a verii şi, şi mai dramatic, începutul şcolii. În cele câteva fracţiuni de secundă, m-am revăzut în ograda mătuşii mele, în faţa grădiniţei cu flori de toamnă aşteptând ca ai mei să îşi încheie ceremonialul de rămas bun de la rude spre a porni spre casă. Nu erau numai zile fericite acolo în satul unde mi-am petrecut multe dintre vacanţele de vară, dar plecarea mă întrista fără măsură. De fapt, acel moment, acele câteva minute în care eu mă învârteam fără rost, îmbrăcat deja de oraş, mă dureau fizic prin înstrăinarea de mine însumi. Atunci, în chiar acea clipă, nu ştiam cine sunt şi ce vreau. Hainele de orăşean pe trupul ars de soarele torid, nemilos al câmpiei, plin de zgârâieturi, de cicatrice ale unor lovituri de care nu ţinusem seama până atunci, frizura dresând sălbăticia părului crescut de-a valma o vară întreagă, picioarele strâmtorate în perechea de pantofi sau sandale noi –niciodată ai mei nu ghiceau cât voi creşte în acea vacanţă – nu se potriveau cu praful din mijlocul ogrăzii, cu căruţa înveşmântată cu macatele bune pentru ca noi, orăşenii, să stăm comozi până la şoseaua de unde aveam să luăm maşina spre Bucureşti. Eram străin în locul care până atunci fusese paradisul vacanţei, în hainele care mă legau de oraş, de cartier, de prietenii pe care îi uitasem o vară. Eram al nimănui într-un tărâm al nimănui, două trupuri, două biografii, două stări incompatibile. Simţeam fizic această dedublare, tot astfel cum foarte rar în vis te poţi dedubla spre a te vedea pe tine însuţi, ca într-un straniu şi terifiant exerciţiu de extracorporalitate. Prin imaginea în oglindă, prin fotografii şi acum, mai nou, prin înregistrări video din viaţa de zi cu zi, ai zice că eşti obişnuit cu propriu-ti trup, cu propria imagine. Nu mă simt straniu când mă văd în astfel de imagini, în schimb rarele momente în care în vis mă pot vedea îmi transmit un sentiment de teamă, de alt tărâm în care m-aş afla. Cu atât mai intense sunt aceste senzaţii când ele se produc ca în urmă cu câteva zile în curtea bisericii Andronache când m-am văzut copil sun cerul gri al lui septemnrie, când am auzit nu croncănitul ciorilor din acel moment ci acel croncănit al ciorilor de demult. Miimi, probabil, de secundă de o intensitate dureroasă, fizic dureroasă, bulversantă ca un presentiment al unui iremediaibil de care iei act abia acum.
În următoarele fracţiuni de secundă, mi s-au succedat –ori s-au suprapus – frânturi de existenţă legate sau nu de cei plecaţi –tata, mama, sora mea, fratele meu -. de nopţile de Înviere, de orele de franceză din clasa generală –şcoala în care am învăţat e la doi paşi de biserică, ore în care profesoara mă ţinea în prima bancă între două colege ca să nu mă mai plictisesc şi să o tulesc pe geam la meciul de fotbal, şi din nou chipul înseninat de moarte al mamei, părând că doarme, împăcată şi fără durerile atroce şi răvăşitoare, şi o întrebare care mă tot torturează cu insistenţa ei în ultima vreme, vine, revine, o aud pe toate tonurile, de la stridenţe la şoaptă, de la vinovăţie la împăcare şi neputinţă, pare a-mi da pace o vreme, doar spre a amăgi cu absenţa ei şi a o face şi mai sfredelitoare şi mai înfricoşătoare, atât de înfricoşătoare încât nu o pot repeta: doar o aud rostită de o voce ce este şi nu este a mea.
Şi revenirea bruscă şi brutală în realitatea imediată, în viaţa ce se cere trăită până la capăt, chiar dacă ea îşi află o lipsă de sens cât cearta între doi cerşetori ce apăruseră, cât fusesem eu în altă lume. în curtea bisericii. “Ai ajuns să te dea afară şi de la poarta cimitirului că nu te mai saturi”, îi zicea ea bărbatului ce îşi trecea punga de plastic goală dintr-o mână în alta.
O pungă d-aia transparentă, goală, pe care, fără să o vadă ceilalţi, o purtăm mai toată viaţa, trecând-o dintr-o mână în alta, frământând-o a pagubă, a speranţă, sortită mereu să fie umplută din/de prea plinul iluziilor noastre.
Clubul de proza
Clubul de proza isi reia intalnirile marti, 28 septembrie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane cu o lansare dezbatere despre volumul lui Horia Tabacu "Drumul pana la Piata Romana".
Alaturi de afisul obisnuit, pentru fiecare intalnire a Clubului, Claudiu Barsila va realiza unul personalizat, unicat, iar la vara vom realiza o expozitie "Afisele Clubului" probabil tot in Rotonda MNLR.
joi, 23 septembrie 2010
Un senzaționalism postmodern
De Dan Cristea
Parodie și pastișă la nivel superior, plin de haz și ironie, romanul lui Constantin Stan își anunță încă de la debutul său, unul surprinzător, care ne poartă chiar în inima Moscovei, câteva din preocupările lui de bază: "Ce plictiseală! își spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piață și, ca de obicei, privea fără niciun gând cupola aurită a bisericii. Ușor mahmur bineînțeles, își număra încă o dată rublele din buzunar și zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le așeza în fișicuri, fișicurile le convertea în păhăruțe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru - care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore - și ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuță din colțul bodegii și privești cu nesaț mujicii care nu știu cine ești tu și de ce îi privești cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghițituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum să faci asta în timpul orelor de serviciu ? La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, și nu-l poți sorbi cu înghițituri mici, mici de tot ca pe votcă. Cu cât trece mai greu cu atât devine mai dens, mai gros ca fumul de mahorcă într-o cameră niciodată aerisită. Pentru Ivan Mihailovici Saproșkinov, timpul, atunci când se află la serviciu, este vâscos ca o plasmă ce se întinde în tot biroul, prin care trebuie să-ți croiești drum. Nu e o mare greutate să tai smogul ăla mergând până la fereastră, întorcându-te pe alt drum ocolitor, prin fața fișierelor, la birou. Nu e greu, dar e sâcâitor, neplăcut, simți cum ceva ți se împotrivește și uneori chiar ți se lipește de haine, de față - mai ales când ești proaspăt ras - și de mâini. Când ajunge înapoi la masa, la scaunul său trebuie să scuture bine degetele de parcă nu ar fi trecut printr-un birou de funcționar cumsecade ci prin cine știe ce masă cleioasă, lipicioasă".
Din pasajul pe care l-am citat, se poate observa cu ușurință, pe lângă scriitura "plină", suculentă a autorului, încărcată de surprize stilistice (concretețea pe care o obține, de pildă, în definirea timpului dens, vâscos al orelor de serviciu, spre deosebire de cele petrecute la crâșmă), faptul că eroul pe care acesta îl are în vedere, transcriindu-l într-un fel, este, în ce privește unele atribute tradiționale, personajul nemurit de proza rusă, în special de cea a lui Gogol și Cehov, funcționarul umil, inconsistent, adeseori "plictisit", adeseori "mahmur", de cele mai multe ori însă abulic și tembel, lipsit de esență și de realitate sufletească. Personajul lui Constantin Stan, Ivan Mihailovici Saproșkinov, este, indiscutabil, "ieșit" într-o anume măsură din "mantaua" lui Gogol, dar prozatorul îl trece, cu modificările de rigoare, prin anii de după război, prin vremurile lui Hrușciov, când debutează ca activist de partid, fixân- du-l apoi în epoca glasnostului și perestroikăi lui Gorbaciov, când lucrează într-o Instituție misterioasă, într-un birou la care se ajunge ca printr-un "labirint", și unde nu se găsesc altceva decât "fișete, rafturi, seifuri masive", toate conținând același lucru - dosare ("mai mici ori mai voluminoase, mai îngălbenite de vreme sau noi-nouțe").
Folosind stilul indirect liber, în care vocea naratorului lasă uneori să se audă și vocea personajelor, romanul cuprinde "biografia" lui Ivan Mihailovici Saproșkinov, adusă în prezent, și așezată, pe de altă parte, într-o narațiune necronologică, unde se intersectează evenimente petrecute în epoci diferite. "Istoria" lui Saproșkinov, precum și întregul roman, care face adesea loc fantasticului și supranaturalului, se prezintă ca o combinație de poncife epice, de locuri comune, de topoi, atât ai stilului umil-funcționăresc (pastișa), cât și ai discursului ideologic bolșevic (parodia), cu elemente senzaționale. De natura senzaționalismului e astfel originea lui Saproșkinov, care se naște dintr-o mamă rusoaică și un soldat român, "care, naiba știe cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părțile alea". După copilăria petrecută în sat, sub ochii nemiloși ai unui tată vitreg, întors infirm din război, de unde fusese dat dispărut, viața personajului capătă o "curioasă turnură" când ajunge la oraș. Terminând școala, fără nicio înclinație și fără niciun gând de viitor, acest personaj șters, fără șira spinării, care "ar fi putut face orice cu aceeași conștiinciozitate, fără nicio tulburare sufletească", e luat sub aripa lui protectoare de către un ștab de partid local, Tovkolea, care îl unge activist și îl transformă în omul său de încredere. Tot partidul, mai bine zis Tovkolea, sunt cei care i-o scot în cale pe Marfușca (Marfa Stanilova), care își dă acceptul la căsătoria cu Ivan Mihailovici "printr-o sfioasă privire pusă în podea". Relația dintre cei doi soți, total lipsită de orice iubire, de orice afecțiune sau de orice atracție sexuală (Marfa apare mai degrabă ca o femeie-bărbat), prilejuiește romancierului pagini remarcabile, aflate printre cele mai bune din roman. Deși, cum scrie autorul, "viața lor a semănat cu o baltă d-aia în care nu se încrețește un vălișor, doar mătasea broaștei crește ca o râie deasupra ei înverzind-o, o baltă care apoi scade și devine o apă puturoasă, de care se feresc toți, cu scârbă", o stranie osmoză, în ce-l privește pe Ivan Mihailovici, se petrece între serviciu și nevastă: "Marfa și slujba păruseră de-o veșnicie și pentru o veșnicie legate. Se trezise cu ea și-acasă și la serviciu fără să știe vreodată cum s-a procopsit cu dânsa. Nici dacă ar fi făcut un serios efort de memorie nu și-ar fi putut aduce aminte dacă toate acele bagatele săvârșite între doi oameni înainte de a se decide să rămână o viață împreună s-au consumat vreodată și între ei".
Precum Akaki Akakievici, eroul lui Gogol, personajul lui Constantin Stan, "slujbaș conștiincios", dar netulburat de probleme de conștiință (când se mai întâmplă să fie cuprins de gânduri, capul lui Ivan Mihailovici, notează romancierul, "atârnă greu, inert și-l doare îngrozitor, nu mai e ceva aparținând trupului său ci un sac de pietre la gâtul unui biet om"), afectează faptul că n-ar ști cine l-a adus în instituția "dosarelor", acolo unde, spre mulțumirea lui, domnește o "ordine desăvârșită". "Cârcotașii" însă afirmă că angajarea lui ca funcționar a fost răsplata că l-a "turnat" la Securitate pe Tovkolea, binefăcătorul său, care, într-una din campaniile propagandistice purtate la sate, împușcase un mujic. Ivan Mihailovici semnase delațiunea dictată de un tânăr securist în vremuri schimbate din punct de vedere politic. Un comentariu umoristic al autorului precede dezvăluirea faptei, susținând ritos, în spiritul dosarelor găzduite de Instituție, că "spiritul a ceea ce a fost scris... nu se disipează, nu moare, ci ia alt corp, se întrupează din nou și din nou pentru că totul se pierde pe lumea asta în afara a ceea ce a fost odată scris".
Umorul romanului e legat în special de prezentul povestirii, atunci când în "existența bine tocmită până atunci" a lui Ivan Mihailovici, care crede în "perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular", se produc evenimente nemaiîntâlnite. Efectele lecturii lui Gogol din Nasul, producătoare de ceea ce Raicu numea un "fantastic al banalității, al deriziunii" se pot citi în filigran. Astfel, într-o zi obișnuită ca oricare alta, Marfa Stanilova rostește vorbele următoare, care introduc în roman senzații de irealitate: "Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult". Cuvinte ambigui, la care Saproșkinov rămâne cu gura căscată, "nu pentru că era pentru prima dată când Marfa Stanilova avea a-i face o observație, a-i da un sfat, a-i furniza o afirmație prețioasă, ci pentru că, pentru întâia oară, Marfa Stanilova deschidea gura spre a spune și altceva decât un număr de dosare". Cuvintele acestea, care pentru înțelegerea personajului par să nu aibă nici un referent, îl tulbură însă atât de tare încât Ivan Mihailovici încearcă tălmăcirea lor cu ajutorul altora. Astfel observă, de pildă, că "unii se străduiesc să se îmbete" ("Dădeau cănile peste cap cu atâta temeinicie încât era clar că asta vor"). Pe de altă parte, pentru Nina Pavlovna, ospătărița de la cârciuma unde se "afumă" Ivan Mihailovici, vorbele au un înțeles sexual: "Eu, săraca de mine, Înălțimea voastră, mă străduiesc cât pot, dar nu pot mai mult că îmi intră în cur nenorocitele alea de navete, iar în picioare n-am cum, ar trebui dumnealui să se străduiască din fund mai multișor". Lucrurile nu se opresc însă aici, căci intervin și alte întâmplări, unele chiar de domeniul irealității, și a căror vedere îi dau personajului lui Constantin Stan "senzația că îi vor sări ochii din cap" sau că "așa ceva nu era cu putință". Astfel, Ludmila Cervenkova, tânăra colocatară din apartamentul de două camere pe care Marfa și Ivan Mihailovici îl împart cu o altă familie, i se arată goală pușcă, Marfa Stanilova însăși apare înaintea sa cu un imens papion roz, iar pentru a pune capac tuturor acestor surprize nemaivăzute, fundul ei începe să-i vorbească lui Saproșkinov. "Un fund apocaliptic, acoperit cu straturi-straturi de îmbrăcăminte, un fund care privit cu obstinație căpăta chip, trup, personalitate, un fund care se detașa de chiar posesoarea lui și care îl făcu aproape să leșine când auzi ce îi spunea: Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult". Explicația "realistă" la aceste scene paradoxale, cu conotații sexuale, s-ar putea găsi în imensa cantitate de vodcă pe care o îngurgitează zilnic Ivan Mihailovici, capabil de a cugeta la spirtoasa băutură în termenii cei mai lirici.
După cum se poate remarca, prozatorul rescrie în limbaj propriu, cu elocvente reușite stilistice, scene care ne reamintesc de Gogol (paragrafele în care fundul Marfei se detașează de posesoarea lui, cele în care un gând se detașează de cel care îl gândește, luând-o "fuguța pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înainte"sau cele în care un obiect, precum geanta lui Tovkolea, se separă de proprietarul lui, transformându-se într-un soi de fetiș). Rescrie, de asemmenea, scene care ne reamintesc, în genere, de marea proză rusă (tablourile de cârciumă, melodramaticul, lacrimogenul ori idilicul unor peisaje), după cum transpune parodic, de această dată, câteva din clișeele ideologiei bolșevice (forța colectivelor, trăncăneala "umanistă") sau mizerabiliste peisaje ale cotidianului sovietic. Una din scenele cele mai comice din roman are loc atunci când tânăra Ludmila, "luată de avântul său oratoric și copleșită de gândul celor ce s-au sacrificat", se trezește făcând amor cu deloc apetisantul Ivan Mihailovici. Încheierea e plină de haz: "Uite ce mi-ai făcut, Ivan Mihailovici. Trebuie să fac din nou duș și o să se supere Borenka (soțul ei -n.n.) pentru că iarăși i-am consumat apa caldă !".
La sfârșitul acestor "surprize", care îl scot din banalitatea traiului cotidian, Ivan Mihailovici se simte capabil să dea curs unui "gând obscur, ce-i dădea târcoale de ceva vreme". Acela de a merge la București, într-un loc pe care numai harta i-l descoperă. Convins că "lumea e întocmită pe principiul simetriei perfecte", acest personaj comic, întrupat într-un slujbaș conștiincios, mulțumit de sine, crede astfel că, la București, și-ar putea găsi un "frate", zămislit de o româncă și un soldat rus. E vorba de materia celorlalte volume, căci proiectul lui Constantin Stan e conceput ca o trilogie. Primul volum din aceasta se dovedește a fi o proză umoristică excelentă, postmodernă, îmbinând la un nivel superior pastișa și parodia.
Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, 2010, 153 de pagini
De Dan Cristea
Parodie și pastișă la nivel superior, plin de haz și ironie, romanul lui Constantin Stan își anunță încă de la debutul său, unul surprinzător, care ne poartă chiar în inima Moscovei, câteva din preocupările lui de bază: "Ce plictiseală! își spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piață și, ca de obicei, privea fără niciun gând cupola aurită a bisericii
Din pasajul pe care l-am citat, se poate observa cu ușurință, pe lângă scriitura "plină", suculentă a autorului, încărcată de surprize stilistice (concretețea pe care o obține, de pildă, în definirea timpului dens, vâscos al orelor de serviciu, spre deosebire de cele petrecute la crâșmă), faptul că eroul pe care acesta îl are în vedere, transcriindu-l într-un fel, este, în ce privește unele atribute tradiționale, personajul nemurit de proza rusă, în special de cea a lui Gogol și Cehov, funcționarul umil, inconsistent, adeseori "plictisit", adeseori "mahmur", de cele mai multe ori însă abulic și tembel, lipsit de esență și de realitate sufletească. Personajul lui Constantin Stan, Ivan Mihailovici Saproșkinov, este, indiscutabil, "ieșit" într-o anume măsură din "mantaua" lui Gogol, dar prozatorul îl trece, cu modificările de rigoare, prin anii de după război, prin vremurile lui Hrușciov, când debutează ca activist de partid, fixân- du-l apoi în epoca glasnostului și perestroikăi lui Gorbaciov, când lucrează într-o Instituție misterioasă, într-un birou la care se ajunge ca printr-un "labirint", și unde nu se găsesc altceva decât "fișete, rafturi, seifuri masive", toate conținând același lucru - dosare ("mai mici ori mai voluminoase, mai îngălbenite de vreme sau noi-nouțe").
Folosind stilul indirect liber, în care vocea naratorului lasă uneori să se audă și vocea personajelor, romanul cuprinde "biografia" lui Ivan Mihailovici Saproșkinov, adusă în prezent, și așezată, pe de altă parte, într-o narațiune necronologică, unde se intersectează evenimente petrecute în epoci diferite. "Istoria" lui Saproșkinov, precum și întregul roman, care face adesea loc fantasticului și supranaturalului, se prezintă ca o combinație de poncife epice, de locuri comune, de topoi, atât ai stilului umil-funcționăresc (pastișa), cât și ai discursului ideologic bolșevic (parodia), cu elemente senzaționale. De natura senzaționalismului e astfel originea lui Saproșkinov, care se naște dintr-o mamă rusoaică și un soldat român, "care, naiba știe cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părțile alea". După copilăria petrecută în sat, sub ochii nemiloși ai unui tată vitreg, întors infirm din război, de unde fusese dat dispărut, viața personajului capătă o "curioasă turnură" când ajunge la oraș. Terminând școala, fără nicio înclinație și fără niciun gând de viitor, acest personaj șters, fără șira spinării, care "ar fi putut face orice cu aceeași conștiinciozitate, fără nicio tulburare sufletească", e luat sub aripa lui protectoare de către un ștab de partid local, Tovkolea, care îl unge activist și îl transformă în omul său de încredere. Tot partidul, mai bine zis Tovkolea, sunt cei care i-o scot în cale pe Marfușca (Marfa Stanilova), care își dă acceptul la căsătoria cu Ivan Mihailovici "printr-o sfioasă privire pusă în podea". Relația dintre cei doi soți, total lipsită de orice iubire, de orice afecțiune sau de orice atracție sexuală (Marfa apare mai degrabă ca o femeie-bărbat), prilejuiește romancierului pagini remarcabile, aflate printre cele mai bune din roman. Deși, cum scrie autorul, "viața lor a semănat cu o baltă d-aia în care nu se încrețește un vălișor, doar mătasea broaștei crește ca o râie deasupra ei înverzind-o, o baltă care apoi scade și devine o apă puturoasă, de care se feresc toți, cu scârbă", o stranie osmoză, în ce-l privește pe Ivan Mihailovici, se petrece între serviciu și nevastă: "Marfa și slujba păruseră de-o veșnicie și pentru o veșnicie legate. Se trezise cu ea și-acasă și la serviciu fără să știe vreodată cum s-a procopsit cu dânsa. Nici dacă ar fi făcut un serios efort de memorie nu și-ar fi putut aduce aminte dacă toate acele bagatele săvârșite între doi oameni înainte de a se decide să rămână o viață împreună s-au consumat vreodată și între ei".
Precum Akaki Akakievici, eroul lui Gogol, personajul lui Constantin Stan, "slujbaș conștiincios", dar netulburat de probleme de conștiință (când se mai întâmplă să fie cuprins de gânduri, capul lui Ivan Mihailovici, notează romancierul, "atârnă greu, inert și-l doare îngrozitor, nu mai e ceva aparținând trupului său ci un sac de pietre la gâtul unui biet om"), afectează faptul că n-ar ști cine l-a adus în instituția "dosarelor", acolo unde, spre mulțumirea lui, domnește o "ordine desăvârșită". "Cârcotașii" însă afirmă că angajarea lui ca funcționar a fost răsplata că l-a "turnat" la Securitate pe Tovkolea, binefăcătorul său, care, într-una din campaniile propagandistice purtate la sate, împușcase un mujic. Ivan Mihailovici semnase delațiunea dictată de un tânăr securist în vremuri schimbate din punct de vedere politic. Un comentariu umoristic al autorului precede dezvăluirea faptei, susținând ritos, în spiritul dosarelor găzduite de Instituție, că "spiritul a ceea ce a fost scris... nu se disipează, nu moare, ci ia alt corp, se întrupează din nou și din nou pentru că totul se pierde pe lumea asta în afara a ceea ce a fost odată scris".
Umorul romanului e legat în special de prezentul povestirii, atunci când în "existența bine tocmită până atunci" a lui Ivan Mihailovici, care crede în "perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular", se produc evenimente nemaiîntâlnite. Efectele lecturii lui Gogol din Nasul, producătoare de ceea ce Raicu numea un "fantastic al banalității, al deriziunii" se pot citi în filigran. Astfel, într-o zi obișnuită ca oricare alta, Marfa Stanilova rostește vorbele următoare, care introduc în roman senzații de irealitate: "Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult". Cuvinte ambigui, la care Saproșkinov rămâne cu gura căscată, "nu pentru că era pentru prima dată când Marfa Stanilova avea a-i face o observație, a-i da un sfat, a-i furniza o afirmație prețioasă, ci pentru că, pentru întâia oară, Marfa Stanilova deschidea gura spre a spune și altceva decât un număr de dosare". Cuvintele acestea, care pentru înțelegerea personajului par să nu aibă nici un referent, îl tulbură însă atât de tare încât Ivan Mihailovici încearcă tălmăcirea lor cu ajutorul altora. Astfel observă, de pildă, că "unii se străduiesc să se îmbete" ("Dădeau cănile peste cap cu atâta temeinicie încât era clar că asta vor"). Pe de altă parte, pentru Nina Pavlovna, ospătărița de la cârciuma unde se "afumă" Ivan Mihailovici, vorbele au un înțeles sexual: "Eu, săraca de mine, Înălțimea voastră, mă străduiesc cât pot, dar nu pot mai mult că îmi intră în cur nenorocitele alea de navete, iar în picioare n-am cum, ar trebui dumnealui să se străduiască din fund mai multișor". Lucrurile nu se opresc însă aici, căci intervin și alte întâmplări, unele chiar de domeniul irealității, și a căror vedere îi dau personajului lui Constantin Stan "senzația că îi vor sări ochii din cap" sau că "așa ceva nu era cu putință". Astfel, Ludmila Cervenkova, tânăra colocatară din apartamentul de două camere pe care Marfa și Ivan Mihailovici îl împart cu o altă familie, i se arată goală pușcă, Marfa Stanilova însăși apare înaintea sa cu un imens papion roz, iar pentru a pune capac tuturor acestor surprize nemaivăzute, fundul ei începe să-i vorbească lui Saproșkinov. "Un fund apocaliptic, acoperit cu straturi-straturi de îmbrăcăminte, un fund care privit cu obstinație căpăta chip, trup, personalitate, un fund care se detașa de chiar posesoarea lui și care îl făcu aproape să leșine când auzi ce îi spunea: Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult". Explicația "realistă" la aceste scene paradoxale, cu conotații sexuale, s-ar putea găsi în imensa cantitate de vodcă pe care o îngurgitează zilnic Ivan Mihailovici, capabil de a cugeta la spirtoasa băutură în termenii cei mai lirici.
După cum se poate remarca, prozatorul rescrie în limbaj propriu, cu elocvente reușite stilistice, scene care ne reamintesc de Gogol (paragrafele în care fundul Marfei se detașează de posesoarea lui, cele în care un gând se detașează de cel care îl gândește, luând-o "fuguța pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înainte"sau cele în care un obiect, precum geanta lui Tovkolea, se separă de proprietarul lui, transformându-se într-un soi de fetiș). Rescrie, de asemmenea, scene care ne reamintesc, în genere, de marea proză rusă (tablourile de cârciumă, melodramaticul, lacrimogenul ori idilicul unor peisaje), după cum transpune parodic, de această dată, câteva din clișeele ideologiei bolșevice (forța colectivelor, trăncăneala "umanistă") sau mizerabiliste peisaje ale cotidianului sovietic. Una din scenele cele mai comice din roman are loc atunci când tânăra Ludmila, "luată de avântul său oratoric și copleșită de gândul celor ce s-au sacrificat", se trezește făcând amor cu deloc apetisantul Ivan Mihailovici. Încheierea e plină de haz: "Uite ce mi-ai făcut, Ivan Mihailovici. Trebuie să fac din nou duș și o să se supere Borenka (soțul ei -n.n.) pentru că iarăși i-am consumat apa caldă !".
La sfârșitul acestor "surprize", care îl scot din banalitatea traiului cotidian, Ivan Mihailovici se simte capabil să dea curs unui "gând obscur, ce-i dădea târcoale de ceva vreme". Acela de a merge la București, într-un loc pe care numai harta i-l descoperă. Convins că "lumea e întocmită pe principiul simetriei perfecte", acest personaj comic, întrupat într-un slujbaș conștiincios, mulțumit de sine, crede astfel că, la București, și-ar putea găsi un "frate", zămislit de o româncă și un soldat rus. E vorba de materia celorlalte volume, căci proiectul lui Constantin Stan e conceput ca o trilogie. Primul volum din aceasta se dovedește a fi o proză umoristică excelentă, postmodernă, îmbinând la un nivel superior pastișa și parodia.
Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, 2010, 153 de pagini
Sub lupă
Mondenităţi cu iz de mici
Printr-o întortocheată pasare a unei invitaţii, m-am trezit la o agapă. O publicaţie îşi sărbătorea un an de când nu ştiu ce făcuse: fusese preluată de altcineva, îşi schimbase formula grafică, în fine nu contează prea mult, la noi, românii, prilejuri de a o pune de una mică, de a încinge un chef se află fără prea mare efort de imaginaţie şi gândire. Mai fusesem la Clubul Diplomaţilor în urmă cu doi ani, în aprilie 2008, când Uniunea Scriitorilor îşi sărbătorise un veac de existenţă.. Atunci, nu era un eveniment monden, înr-o bună măsură nu făcusem altceva decât să mutăm onorata adunare din Sala Oglinzilor şi, eventual, restaurantul nostru, cu oameni şi atmosferă, într-un alt loc. Frumos, ce-i drept, cu ştaif, şi cu o peluză de vis în acea zi de aprilie în care ploaia îi dăduse un verde superb. Ei, şi “iacată-mă-s, mămucă” –vorba lui Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariu – la ceas de seară companion al obişnuiţilor vieţii mondene, ăi de se duc la toate astea ca la serviciu: Ogică, Lis, Costin Mărculescu, Duban, Codrin Ştefănescu, Botezatu şi un stol de prezentatoare de lenjerie intimă, şi mulţi, mulţi alţii pe care nu-I cunoşteam nici de la televizor. Din sectorul presă nu ştiam pe nimeni: deh, altă lume, altă generaţie. Noroc cu fotoreporterii –aceiaşi de ani de zile – cu care mă ştiam şi cu fostul meu student, Kamara, care a intrigat atmosfera şi a făcut să se pornească o ploaie de blitz-uri îmbrăţişându-mă cu multă deferenţă, ca pe un fost profesor care cerea să se vorbească mai în şoaptă la seminar pentru că fetiţa lui, de niciun an, cu care venea la şcoală, adormise. Am căscat gura pe-acolo, am admirat mulţimea de bodyguarzi, atât de deşi încât am crezut că va veni Obama însuşi la reuniunea aia, amicul cu care eram şi-a umplut în mai multe rânduri farfurii cu ce puseseră pe masă, am pălăvrăgit cu el despre subiecte importante cum ar fi cine e ăla, dar ălalt şi mersul prozei europene, am revenit de pe terasă când a început parada de modă să vedem şi noi de aproape şi pe viu chiloţei, sutiene, celulite şi silicoane. I-am admirat făţuca de pisic satisfăcut după ce-a smântânit oalele de lapte a lui Botezatu şi mersul lui de podium, copiat desigur de la marii creatori de haine din lume, mi-au zgârâiat urechile entuziasmele şi vorbele umflate la decernarea premiilor şi iarăşi ne-am retras pe terasă de unde venea un miros îmbietor de miel făcut la proţap. Ne-am aşezat gospodareşte farfuriile în faţă, ne-am încântat de aerul subţire vestitor de toamnă lungă, am bârfit în voie, îndeosebi starea de criză (financiară şi economică în care se află ţara şi noi). Tout pres, ca să mă exprim într-o limbă care nu se practică în lumea mondenă, două creaturi feminine, arătând întru totul -la trup, vorbă şi port - ca două obişnuite ale cluburilor unde se bagă evenimente de mondenităţi, înfulecau mici cu o poftă pe care nu am mai văzut-o din timpurile în care se găseau grătare în gura Oborului!
Am mai băut un “J&B” cu amicul şi-am plecat acasă.
Mondenităţi cu iz de mici
Printr-o întortocheată pasare a unei invitaţii, m-am trezit la o agapă. O publicaţie îşi sărbătorea un an de când nu ştiu ce făcuse: fusese preluată de altcineva, îşi schimbase formula grafică, în fine nu contează prea mult, la noi, românii, prilejuri de a o pune de una mică, de a încinge un chef se află fără prea mare efort de imaginaţie şi gândire. Mai fusesem la Clubul Diplomaţilor în urmă cu doi ani, în aprilie 2008, când Uniunea Scriitorilor îşi sărbătorise un veac de existenţă.. Atunci, nu era un eveniment monden, înr-o bună măsură nu făcusem altceva decât să mutăm onorata adunare din Sala Oglinzilor şi, eventual, restaurantul nostru, cu oameni şi atmosferă, într-un alt loc. Frumos, ce-i drept, cu ştaif, şi cu o peluză de vis în acea zi de aprilie în care ploaia îi dăduse un verde superb. Ei, şi “iacată-mă-s, mămucă” –vorba lui Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariu – la ceas de seară companion al obişnuiţilor vieţii mondene, ăi de se duc la toate astea ca la serviciu: Ogică, Lis, Costin Mărculescu, Duban, Codrin Ştefănescu, Botezatu şi un stol de prezentatoare de lenjerie intimă, şi mulţi, mulţi alţii pe care nu-I cunoşteam nici de la televizor. Din sectorul presă nu ştiam pe nimeni: deh, altă lume, altă generaţie. Noroc cu fotoreporterii –aceiaşi de ani de zile – cu care mă ştiam şi cu fostul meu student, Kamara, care a intrigat atmosfera şi a făcut să se pornească o ploaie de blitz-uri îmbrăţişându-mă cu multă deferenţă, ca pe un fost profesor care cerea să se vorbească mai în şoaptă la seminar pentru că fetiţa lui, de niciun an, cu care venea la şcoală, adormise. Am căscat gura pe-acolo, am admirat mulţimea de bodyguarzi, atât de deşi încât am crezut că va veni Obama însuşi la reuniunea aia, amicul cu care eram şi-a umplut în mai multe rânduri farfurii cu ce puseseră pe masă, am pălăvrăgit cu el despre subiecte importante cum ar fi cine e ăla, dar ălalt şi mersul prozei europene, am revenit de pe terasă când a început parada de modă să vedem şi noi de aproape şi pe viu chiloţei, sutiene, celulite şi silicoane. I-am admirat făţuca de pisic satisfăcut după ce-a smântânit oalele de lapte a lui Botezatu şi mersul lui de podium, copiat desigur de la marii creatori de haine din lume, mi-au zgârâiat urechile entuziasmele şi vorbele umflate la decernarea premiilor şi iarăşi ne-am retras pe terasă de unde venea un miros îmbietor de miel făcut la proţap. Ne-am aşezat gospodareşte farfuriile în faţă, ne-am încântat de aerul subţire vestitor de toamnă lungă, am bârfit în voie, îndeosebi starea de criză (financiară şi economică în care se află ţara şi noi). Tout pres, ca să mă exprim într-o limbă care nu se practică în lumea mondenă, două creaturi feminine, arătând întru totul -la trup, vorbă şi port - ca două obişnuite ale cluburilor unde se bagă evenimente de mondenităţi, înfulecau mici cu o poftă pe care nu am mai văzut-o din timpurile în care se găseau grătare în gura Oborului!
Am mai băut un “J&B” cu amicul şi-am plecat acasă.
luni, 20 septembrie 2010
Sub lupă
Există decenţă şi după Playboy
Pare frivol să scriu despre petrecerea Playboy la care a venit Pamela Anderson în aceste zile în care România se pregăteşte de proteste de stradă, în care guvernanţii emit legi şi decrete peste noapte şi pe sub mână care măresc birurile, vârsta de pensionare, iar băncile au trecut “la tehnica jupuirii pe viu” (Mircea Horia Simionescu în “Ingeniosul bine temperat”-“Tehnica jupurii pe viu în relaţiile dintre Imperiul Otoman şi satul Gulia-Tărtăşeşti”) în relaţiile cu clienţii. Pare, dar mă voi strădui să arăt că nu e chiar atât de monden şi de uşurel.
Pamela Anderson a fost invitată la o petrecere privată, desfăşurată în fosta reşedinţă a lui Ceauşescu de la Snagov. Viaţa şi silicoanele Pamelei Anderson au făcut de mai multe ori înconjurul lumii. Vedeta are acum 43 de ani şi tot silicoane. A coborât din avion şi a mers până la hotel în nişte pantalonaşi scurţi care îi arătau picioarele nu prea drăguţe, după gustul meu. La petrecere, a venit însă într-o rochie neagră, bine decoltată, sexy cu măsură. A declarat că cei mai sexy bărbaţi sunt cei generoşi, dar cuvintele ei nu i-au făcut pe bărbaţi să bage prea adânc mâna în buzunar la licitaţie. 10.000 de euro pentru 15 minute de întâlnire cu Pamela Anderson mi se par puţini, meschini, aş zice, în condiţiile în care în cluburile de fiţe se sparg în numai câteva minute banii ăştia. La petrecere au fost 1000 de persoane dintre care să zicem că jumătate au fost bărbaţi foarte potenţi, financiar vorbind. De ce să dea alde Mahăru sau mai ştiu eu cine nişte bani ca să converseze un sfert de ceas cu PM? Să-l coste aproape 1000 de euro cuvântul? Să se zgâiască la decolteul ei fără să pună mâna să vadă ce calitate au silicoanele vedetei? Să-l simtă în spate, ameninţător, pe unul dintre bodyguarzii ei care au păzit-o şi la petrecere de parcă ar fi fost prin Afganistan sau la “Bardezi” din comuna Pocreaca? Să se ducă banii ăştia pe apa sâmbetei pentru o Fundaţie de ajutorarea copiilor? Mersi, dar nu se-nghite pe malul Dâmboviţei sau Snagovului aşa ceva. Pamelei Anderson îi vor ieşi vorbe. Că nici nu-i aşa cum se vedea în poze, că a venit cu nasu’ pe sus, că nici nu ştia prea bine unde se află. Obişnuiţi cu vedetuzdele noastre care după ce pozează prin reviste pentru bărbaţi uită să îşi mai scoată vestimentaţia de pe ele apărând tot aşa şi pe la petreceri, mahării nu au înţeles probabil că vedeta a venit ca la un job. A făcut ce s-a scris în contract, a luat banii şi a plecat. Lăsându-i cu vedetele locale care se năpustiseră pe scenă în ţinute foarte, foarte sumare. Ţinute de care până şi Pamela s-a ruşinat şi a coborât de acolo discret, dar ferm. A tăiat nu numai orice elan de cuceritor al unui dâmboviţean cu bani, ci şi inducerea unei confuzii. A afişat sobrietatea unei vedete care nu coboară din paginile Playboy-ului sau din viaţa ei direct în paturile –destul de meschine, le-am văzut şi eu, pe vremea când vila era accesibilă şi românilor care nu poartă frumoase nume precum Sida, Mahăru etc.– ale unei vile, chiar dacă ea a aparţinut lui Ceauşescu. Şi chiar dacă erau pe-acolo nişte bărbaţi dispuşi la generozitate. Numai că o femeie care se respectă trebuie să ştie să spună “nu’ atunci când trebuie. Indiferent de miză sau de bani, indiferent de conjuncturi, de ambient sau de stări. Iar cele mai deştepte femei sunt cele care spun “nu” atunci când este cel mai uşor să spună asta. Cu atâţia grobieni în jur, cu atâtea creaturi feminine dispuse la orice în seara aceea, în cea următoare şi în general în toate serile şi la orice oră, Pamelei Anderson i-a fost lesne să se detaşeze, să afişeze o mină de funcţionară venită, din obligaţie, la petrecerea firmei la care lucrează. Să nu amestecăm planurile, pare a fi sugerat vedeta, şi mai ales să nu ne porcim. În fine, să nu vă porciţi!
Există decenţă şi după Playboy
Pare frivol să scriu despre petrecerea Playboy la care a venit Pamela Anderson în aceste zile în care România se pregăteşte de proteste de stradă, în care guvernanţii emit legi şi decrete peste noapte şi pe sub mână care măresc birurile, vârsta de pensionare, iar băncile au trecut “la tehnica jupuirii pe viu” (Mircea Horia Simionescu în “Ingeniosul bine temperat”-“Tehnica jupurii pe viu în relaţiile dintre Imperiul Otoman şi satul Gulia-Tărtăşeşti”) în relaţiile cu clienţii. Pare, dar mă voi strădui să arăt că nu e chiar atât de monden şi de uşurel.
Pamela Anderson a fost invitată la o petrecere privată, desfăşurată în fosta reşedinţă a lui Ceauşescu de la Snagov. Viaţa şi silicoanele Pamelei Anderson au făcut de mai multe ori înconjurul lumii. Vedeta are acum 43 de ani şi tot silicoane. A coborât din avion şi a mers până la hotel în nişte pantalonaşi scurţi care îi arătau picioarele nu prea drăguţe, după gustul meu. La petrecere, a venit însă într-o rochie neagră, bine decoltată, sexy cu măsură. A declarat că cei mai sexy bărbaţi sunt cei generoşi, dar cuvintele ei nu i-au făcut pe bărbaţi să bage prea adânc mâna în buzunar la licitaţie. 10.000 de euro pentru 15 minute de întâlnire cu Pamela Anderson mi se par puţini, meschini, aş zice, în condiţiile în care în cluburile de fiţe se sparg în numai câteva minute banii ăştia. La petrecere au fost 1000 de persoane dintre care să zicem că jumătate au fost bărbaţi foarte potenţi, financiar vorbind. De ce să dea alde Mahăru sau mai ştiu eu cine nişte bani ca să converseze un sfert de ceas cu PM? Să-l coste aproape 1000 de euro cuvântul? Să se zgâiască la decolteul ei fără să pună mâna să vadă ce calitate au silicoanele vedetei? Să-l simtă în spate, ameninţător, pe unul dintre bodyguarzii ei care au păzit-o şi la petrecere de parcă ar fi fost prin Afganistan sau la “Bardezi” din comuna Pocreaca? Să se ducă banii ăştia pe apa sâmbetei pentru o Fundaţie de ajutorarea copiilor? Mersi, dar nu se-nghite pe malul Dâmboviţei sau Snagovului aşa ceva. Pamelei Anderson îi vor ieşi vorbe. Că nici nu-i aşa cum se vedea în poze, că a venit cu nasu’ pe sus, că nici nu ştia prea bine unde se află. Obişnuiţi cu vedetuzdele noastre care după ce pozează prin reviste pentru bărbaţi uită să îşi mai scoată vestimentaţia de pe ele apărând tot aşa şi pe la petreceri, mahării nu au înţeles probabil că vedeta a venit ca la un job. A făcut ce s-a scris în contract, a luat banii şi a plecat. Lăsându-i cu vedetele locale care se năpustiseră pe scenă în ţinute foarte, foarte sumare. Ţinute de care până şi Pamela s-a ruşinat şi a coborât de acolo discret, dar ferm. A tăiat nu numai orice elan de cuceritor al unui dâmboviţean cu bani, ci şi inducerea unei confuzii. A afişat sobrietatea unei vedete care nu coboară din paginile Playboy-ului sau din viaţa ei direct în paturile –destul de meschine, le-am văzut şi eu, pe vremea când vila era accesibilă şi românilor care nu poartă frumoase nume precum Sida, Mahăru etc.– ale unei vile, chiar dacă ea a aparţinut lui Ceauşescu. Şi chiar dacă erau pe-acolo nişte bărbaţi dispuşi la generozitate. Numai că o femeie care se respectă trebuie să ştie să spună “nu’ atunci când trebuie. Indiferent de miză sau de bani, indiferent de conjuncturi, de ambient sau de stări. Iar cele mai deştepte femei sunt cele care spun “nu” atunci când este cel mai uşor să spună asta. Cu atâţia grobieni în jur, cu atâtea creaturi feminine dispuse la orice în seara aceea, în cea următoare şi în general în toate serile şi la orice oră, Pamelei Anderson i-a fost lesne să se detaşeze, să afişeze o mină de funcţionară venită, din obligaţie, la petrecerea firmei la care lucrează. Să nu amestecăm planurile, pare a fi sugerat vedeta, şi mai ales să nu ne porcim. În fine, să nu vă porciţi!
duminică, 19 septembrie 2010
Viaţa ca literatură
Noaptea, în larg
Abia când mi-am întocmit volumul de proză scurtă “Provizoriu, Sud”, adunând eu pentru prima oară povestiri scrise în anii de tinereţe, mi-am dat seama cât de prezentă era marea în preocupările, în subiectele noastre zilnice şi mai apoi literare. Când Horia Tabacu mi-a trimis volumul său “Drumul până la Piaţa Romană” în format electronic, înainte de a-l da la tipar, mi-am cristalizat ideea că marea este o constantă a generaţiei noastre. De Horia mă leagă o prietenie de decenii deşi biografiile noastră încep să aibă puncte comune abia odată cu facultatea. El e băiat de centru, s-a născut, a copilărit şi-a şi-a dus o bună parte din viaţă în blocul Union, adică în perimetrul zero al Bucureştiului, buricul-buricului, cum s-ar zice, a fost ghid inclusiv pe litoral, a cunoscut şi cunoaşte în amănunt lumea şi viaţa mondenă a oraşului, a avut dintotdeauna şi are şarmul omului umblat prin toate mediile. Eu sunt copil de marginea Bucureştiului. Aşadar, vieţile noastre au fost construite pe alte temelii. Biografiile au început să aibă tangenţe odată cu Filologia, mai apoi cu naveta făcută ca profesori stagiari, cu intrarea în redacţii: el la “Informaţia Bucureştiului”, eu – la “Scânteia tineretului”. Cu mult, mult timp în urmă, i-am citit nişte proze care m-au convins să mă ţin de el, să-i tot zic să scrie, să publice. Venea cu o altă lume decât cea îndeobşte a noastră, a junimiştilor, o lume scăpătată, apusă, insuliţe de viaţă dinaintea instaurării comunismului, lumi care pluteau în derivă pe oceanul proletar: lumea hipodromului şi a jucătorilor de pariuri la Ploieşti, a bătrânilor scrobiţi din case care miroseau a solemnitate, rafinament şi crepuscul. S-a lăsat greu convins să îşi adune povestirile într-un volum. Nu vedea nicio motivaţie în a tipări. M-a întrebat, după ce am luat premiul Academiei pentru “Gerda”, cu ce bani m-am ales după o aşa carte şi după un aşa succes. A fost dezamăgit când a aflat. Şi, totuşi, anul acesta a scos “Drumul până la Piaţa Romană”, un excepţional volum de povestiri despre care voi scrie altădată. Pentru rândurile de faţă vreau să semnalez doar povestirea care se cheamă “Noaptea, în larg”. Trei prieteni –doi băieţi şi o fată -, aflaţi la o vârstă a aşezării, 30 de ani, petrec la mare un concediu fără griji, regăsindu-se, amăgitor, ca în vremea adolescenţei. Cei doi tineri o iubesc, amândoi, pe tânara femeie –şi ea pe ei, exact ca atunci demult - sunt sociabili, glumeţi, oamenii îi îndrăgesc imediat, hotelul este unul de lux, mâncarea bună, barurile de noapte oferă relaxare. Un vapor, un yacht, staţionat undeva în larg, le stârneşte curiozitatea şi brusc pofta de aventură. Se decid să înoate până la el, deşi nu ştiu ce vor găsi şi cum vor fi întâmpinaţi. Pe yacht e doar o familie - doamna şi domnul Boudon – care nu se miră, nu se intrigă de apariţia unor musafiri veniţi din apă. Ei sunt politicoşi, doamna se scuză pentru deranj şi pentru ţinuta cam prea de casă, domnul le arată camera în care îşi practică hobby-ul – meteorologia. Sunt serviţi cu prăjiturele ţinute exlusiv pentru astfel de ocazii, deci suficient de vechi, dar încă bune. Fiecare obiect de pe vapor are o istorie, aşadar, o etichetă care marchează data la care a fost achiziţionat şi, evident, locul. Familia Boudon a văzut multe locuri. Abia când se vor întoarce la mal, cei trei vor constata ca Boudon-ii nu întrebaseră nimic despre ei. Notaţia, de factură behavior-istă, a stilului lui Horia creează adâncimi de parabolă. Vaporul din larg, cu solitudininea, inaccesibilitatea şi luminile lui misterioase, poate fi lumea occidentală la care visam toţi românii pe-atunci, dar poate fi, în sens uman, şi idealul la care tindem toţi. Depărtat şi inabordabil, ne fascinează, ajunşi la el, atingându-l, trecându-l în concret, e searbăd, convenţional, lipsit de emoţia vieţii. Pentru cei trei, yacht-ul poate fi şi idealul la care visaseră în adolescenţa lor, dar şi proiecţia vieţii lor viitoare; visurile, patimile, exaltarea, frenezia, toate se vor stinge în nişte amintiri pe care vor pune etichete, datându-le, numai bune de arătat unor eventuali musafiri, unor cunoştinţe, golindu-le de orice freamăt.
Pentru generaţia mea, marea a fost un spaţiu spiritual. Am învăţat multe despre noi, despre lume, despre viaţă, despre degradarea idealului în existenţă, despre vremea care trece şi care niciodată nu se va mai întoarce, despre lumea civilizată care e şi ipocrită şi dezumanizată în politeţea şi convenţionalismul ei, despre iubiri imposibile şi aventuri care marchează toată viaţa.
Noaptea, în larg
Abia când mi-am întocmit volumul de proză scurtă “Provizoriu, Sud”, adunând eu pentru prima oară povestiri scrise în anii de tinereţe, mi-am dat seama cât de prezentă era marea în preocupările, în subiectele noastre zilnice şi mai apoi literare. Când Horia Tabacu mi-a trimis volumul său “Drumul până la Piaţa Romană” în format electronic, înainte de a-l da la tipar, mi-am cristalizat ideea că marea este o constantă a generaţiei noastre. De Horia mă leagă o prietenie de decenii deşi biografiile noastră încep să aibă puncte comune abia odată cu facultatea. El e băiat de centru, s-a născut, a copilărit şi-a şi-a dus o bună parte din viaţă în blocul Union, adică în perimetrul zero al Bucureştiului, buricul-buricului, cum s-ar zice, a fost ghid inclusiv pe litoral, a cunoscut şi cunoaşte în amănunt lumea şi viaţa mondenă a oraşului, a avut dintotdeauna şi are şarmul omului umblat prin toate mediile. Eu sunt copil de marginea Bucureştiului. Aşadar, vieţile noastre au fost construite pe alte temelii. Biografiile au început să aibă tangenţe odată cu Filologia, mai apoi cu naveta făcută ca profesori stagiari, cu intrarea în redacţii: el la “Informaţia Bucureştiului”, eu – la “Scânteia tineretului”. Cu mult, mult timp în urmă, i-am citit nişte proze care m-au convins să mă ţin de el, să-i tot zic să scrie, să publice. Venea cu o altă lume decât cea îndeobşte a noastră, a junimiştilor, o lume scăpătată, apusă, insuliţe de viaţă dinaintea instaurării comunismului, lumi care pluteau în derivă pe oceanul proletar: lumea hipodromului şi a jucătorilor de pariuri la Ploieşti, a bătrânilor scrobiţi din case care miroseau a solemnitate, rafinament şi crepuscul. S-a lăsat greu convins să îşi adune povestirile într-un volum. Nu vedea nicio motivaţie în a tipări. M-a întrebat, după ce am luat premiul Academiei pentru “Gerda”, cu ce bani m-am ales după o aşa carte şi după un aşa succes. A fost dezamăgit când a aflat. Şi, totuşi, anul acesta a scos “Drumul până la Piaţa Romană”, un excepţional volum de povestiri despre care voi scrie altădată. Pentru rândurile de faţă vreau să semnalez doar povestirea care se cheamă “Noaptea, în larg”. Trei prieteni –doi băieţi şi o fată -, aflaţi la o vârstă a aşezării, 30 de ani, petrec la mare un concediu fără griji, regăsindu-se, amăgitor, ca în vremea adolescenţei. Cei doi tineri o iubesc, amândoi, pe tânara femeie –şi ea pe ei, exact ca atunci demult - sunt sociabili, glumeţi, oamenii îi îndrăgesc imediat, hotelul este unul de lux, mâncarea bună, barurile de noapte oferă relaxare. Un vapor, un yacht, staţionat undeva în larg, le stârneşte curiozitatea şi brusc pofta de aventură. Se decid să înoate până la el, deşi nu ştiu ce vor găsi şi cum vor fi întâmpinaţi. Pe yacht e doar o familie - doamna şi domnul Boudon – care nu se miră, nu se intrigă de apariţia unor musafiri veniţi din apă. Ei sunt politicoşi, doamna se scuză pentru deranj şi pentru ţinuta cam prea de casă, domnul le arată camera în care îşi practică hobby-ul – meteorologia. Sunt serviţi cu prăjiturele ţinute exlusiv pentru astfel de ocazii, deci suficient de vechi, dar încă bune. Fiecare obiect de pe vapor are o istorie, aşadar, o etichetă care marchează data la care a fost achiziţionat şi, evident, locul. Familia Boudon a văzut multe locuri. Abia când se vor întoarce la mal, cei trei vor constata ca Boudon-ii nu întrebaseră nimic despre ei. Notaţia, de factură behavior-istă, a stilului lui Horia creează adâncimi de parabolă. Vaporul din larg, cu solitudininea, inaccesibilitatea şi luminile lui misterioase, poate fi lumea occidentală la care visam toţi românii pe-atunci, dar poate fi, în sens uman, şi idealul la care tindem toţi. Depărtat şi inabordabil, ne fascinează, ajunşi la el, atingându-l, trecându-l în concret, e searbăd, convenţional, lipsit de emoţia vieţii. Pentru cei trei, yacht-ul poate fi şi idealul la care visaseră în adolescenţa lor, dar şi proiecţia vieţii lor viitoare; visurile, patimile, exaltarea, frenezia, toate se vor stinge în nişte amintiri pe care vor pune etichete, datându-le, numai bune de arătat unor eventuali musafiri, unor cunoştinţe, golindu-le de orice freamăt.
Pentru generaţia mea, marea a fost un spaţiu spiritual. Am învăţat multe despre noi, despre lume, despre viaţă, despre degradarea idealului în existenţă, despre vremea care trece şi care niciodată nu se va mai întoarce, despre lumea civilizată care e şi ipocrită şi dezumanizată în politeţea şi convenţionalismul ei, despre iubiri imposibile şi aventuri care marchează toată viaţa.
sâmbătă, 18 septembrie 2010
Confesiuni fără glorie
Diploma de bac
Mi-a trebuit după un amar de ani diploma de bacalaureat. Habar n-aveam pe unde poate fi. Am aflat-o în cele din urmă în casa părintească pusă bine de mama cu o mulţime de alte diplome luate de mine la şcoala generală, la liceu şi chiar la Festivalul artei studenţeşti. Nu-mi mai aminteam mare lucru din anii de liceu, clădirea fostului pension de fete, “Lic. 16” şi în cele din urmă “George Coşbuc” nu mi-a plăcut niciodată, iar cei patru ani probabil că am încercat din răsputeri să-i şterg din memorie. Nu mi-a plăcut în sine clădirea veche, cu aer de temniţă. Sunetul sec de fiare cu care se închideau porţile la 7,30, fix la 7,30, îmi dădea fiori şi-mi crea senzaţia că nu voi mai ieşi niciodată de-acolo. Începeau însă cursurile şi totul intra în normal, învăţatul nu mi-a produs vreodată disconfort, ba, dimpotrivă, aş zice că învăţam cu plăcere, colegii erau haioşi (cei din Colentina, Obor) sau ceva mai reţinuţi (cei din jurul liceului – adică de pe Mântuleasa, Hristo Botev, Paleologului), dar ne înţelegeam bine, colegele – ca orice adolescente de pe vremea aia – care mai micuţe, care mai gureşe, care mai molatece, care mai zburdalnice, colege care nu prea ne inspirau, poveştile de dragoste încropindu-se cu cele din anii mai mici, de obicei cu cea care stătea în aceeaşi bancă la cursurile de după-amiază. Pe vremea aceea, clasele mari – a XI-a şi a XII-a - aveau cursuri dimineaţa, iar cele mici – după-amiaza. Cele câteva minute în care ne intersectam erau suficiente pentru a ochi cine ne ia locul în bancă. Acelaşi lucru, desigur, îl făceam şi cele mici. Urmau bileţele lăsate în pupitru, poezioare, caiete de oracole, până când unul îşi lua inima în dinţi şi făcea declaraţia supremă: “mă aştepţi diseară la 18,30 în faţa liceului?” sau “te aştept diseară…” O aşteptai, pe trotuarul din faţa liceului, ea se desprindea din cârdul de colege cu care ieşea, care chicoteau şi se înroşeau mai abitir decât ea, tu îi luai servieta şi o porneaţi pe jos o staţie, două, trei, vorbind despre ce aţi mai făcut la şcoală. Plimbările astea se repetau uneori fără nicio finalitate: tu o invitai, cam cu jumătate de gură, duminica la film sau la cofetăria “Liliacul”, fata nu ştia dacă mama o să-i dea voie să plece duminica după-amiaza de-acasă. Cam pe aici sfârşeau mai toate poveştile din pricină de nepotrivire de orar!
M-am uitat pe spatele diplomei, acolo unde sunt înscrise notele de la fiecare materie pentru fiecare an de studiu. Am avut mici surprize; mediile îmi arată că eram un elev bun la materiile grele –matematică, fizică, română -, foarte bun la istorie, dar niciodată cu zece la sport şi zău că habar nu am de ce nu aveam zece de îndată ce mă aduc aminte ca un bun gimnast, un bun atlet (posesor al unui 5,90 m la săritura în lungime, competitiv chiar şi la naţionalele de juniori!), jucător cu mare dexteritate de volei, baschet ca să nu mai zic de fotbal! Să mă fi sancţionat profesorul –parcă Penea îl chema – pentru echipamentul pe care îl mai uitam acasă sau pentru chiulurile de la ora lui, săvârşite pe la sala de festivităţi în scopul nobil de a învăţa pentru vreo teză? Nu ştiu. Mediile de la română mă amuză şi acum pentru că le ţin bine minte. Doamna Mancaş nu mai avea nicio tragere de inimă fiind în pragul pensionării aşa că uneori nici nu ştia despre ce vorbesc eu în teze, extemporale sau la tablă. Ca să nu se păcălească îmi dădea 9. La bac am luat doar 9,50 pentru că la scris –“Evoluţia romanului românesc după 23 August 1944” – am omis “La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, dar am prezentat pe larg romanul lui Petru Popescu “Prins”. Colosală e descoperirea că în clasa a XII-a mediile s-au făcut strict aritmetic, nerotunjite. Era reforma Maliţa din câte îmi mai aduc aminte. Îmi pare rău că nu ştiam asta când l-am avut invitat la Clubul de proză să-l întreb ce credea că spor va aduce învăţământului românesc calcularea strictă a mediilor De aceea, mă uit cu mare mândrie la media de 6,92 la matematică, amintindu-mi că doamna Givu avea pentru mine o slăbiciune aparte, dându-mi cu cea mai mare lejeritate toate notele de la 2 la 10. Şi chiar într-o singură zi, pentru că, de exemplu, joia aveam nu mai puţin de patru ore la rând cu dânsa! Mă prindea deseori mai preocupat de conversaţia cu colega mea Monica Wexler –care mă iniţia în tainele portjartierelor, ciorapilor de nylon şi a sutienelor cu doi năsturei (p-ăsta doar mi-l descria şi îmi dădea indicaţii teoretice cum se desface!) decât de rezolvarea problemelor de pe tablă: mă ridica în picioare, eram întrebat rapid şi la fel de rapid îmi trântea doiul. La fel de rapid însă,când găseam o rezolvare originală, îmi dădea zece!
Ceva însă mă intrigă, mă nelinişteşte pentru că nu îmi aduc aminte nimic. Ştiu pentru ce am luat 9 la purtare în clasa a X-a (un conflict apocaliptic cu profesoara de chimie), dar în clasa a XI-a? Ce-oi fi făcut eu în clasa a XI-a pentru o asemenea drastică sancţiune (şi nu e glumă: un punct scăzut la purtare pe vremea aia era o raritate!) Să fi fost oare pentru gazeta de perete hipiotă “Je veux regarder Dieu en face” scoasă cu colegul Liviu Russu (azi, preşedintele Filialei Sculptură a UAP), să fi fost pentru aventura, aflată şi de cancelaria profesorilor, în cinema-ul Mioriţa (actuala “Europa”) cu colega Viorica Szabo? Trebuie să-l întreb pe Liviu poate îşi mai aminteşte el!
Diploma de bac
Mi-a trebuit după un amar de ani diploma de bacalaureat. Habar n-aveam pe unde poate fi. Am aflat-o în cele din urmă în casa părintească pusă bine de mama cu o mulţime de alte diplome luate de mine la şcoala generală, la liceu şi chiar la Festivalul artei studenţeşti. Nu-mi mai aminteam mare lucru din anii de liceu, clădirea fostului pension de fete, “Lic. 16” şi în cele din urmă “George Coşbuc” nu mi-a plăcut niciodată, iar cei patru ani probabil că am încercat din răsputeri să-i şterg din memorie. Nu mi-a plăcut în sine clădirea veche, cu aer de temniţă. Sunetul sec de fiare cu care se închideau porţile la 7,30, fix la 7,30, îmi dădea fiori şi-mi crea senzaţia că nu voi mai ieşi niciodată de-acolo. Începeau însă cursurile şi totul intra în normal, învăţatul nu mi-a produs vreodată disconfort, ba, dimpotrivă, aş zice că învăţam cu plăcere, colegii erau haioşi (cei din Colentina, Obor) sau ceva mai reţinuţi (cei din jurul liceului – adică de pe Mântuleasa, Hristo Botev, Paleologului), dar ne înţelegeam bine, colegele – ca orice adolescente de pe vremea aia – care mai micuţe, care mai gureşe, care mai molatece, care mai zburdalnice, colege care nu prea ne inspirau, poveştile de dragoste încropindu-se cu cele din anii mai mici, de obicei cu cea care stătea în aceeaşi bancă la cursurile de după-amiază. Pe vremea aceea, clasele mari – a XI-a şi a XII-a - aveau cursuri dimineaţa, iar cele mici – după-amiaza. Cele câteva minute în care ne intersectam erau suficiente pentru a ochi cine ne ia locul în bancă. Acelaşi lucru, desigur, îl făceam şi cele mici. Urmau bileţele lăsate în pupitru, poezioare, caiete de oracole, până când unul îşi lua inima în dinţi şi făcea declaraţia supremă: “mă aştepţi diseară la 18,30 în faţa liceului?” sau “te aştept diseară…” O aşteptai, pe trotuarul din faţa liceului, ea se desprindea din cârdul de colege cu care ieşea, care chicoteau şi se înroşeau mai abitir decât ea, tu îi luai servieta şi o porneaţi pe jos o staţie, două, trei, vorbind despre ce aţi mai făcut la şcoală. Plimbările astea se repetau uneori fără nicio finalitate: tu o invitai, cam cu jumătate de gură, duminica la film sau la cofetăria “Liliacul”, fata nu ştia dacă mama o să-i dea voie să plece duminica după-amiaza de-acasă. Cam pe aici sfârşeau mai toate poveştile din pricină de nepotrivire de orar!
M-am uitat pe spatele diplomei, acolo unde sunt înscrise notele de la fiecare materie pentru fiecare an de studiu. Am avut mici surprize; mediile îmi arată că eram un elev bun la materiile grele –matematică, fizică, română -, foarte bun la istorie, dar niciodată cu zece la sport şi zău că habar nu am de ce nu aveam zece de îndată ce mă aduc aminte ca un bun gimnast, un bun atlet (posesor al unui 5,90 m la săritura în lungime, competitiv chiar şi la naţionalele de juniori!), jucător cu mare dexteritate de volei, baschet ca să nu mai zic de fotbal! Să mă fi sancţionat profesorul –parcă Penea îl chema – pentru echipamentul pe care îl mai uitam acasă sau pentru chiulurile de la ora lui, săvârşite pe la sala de festivităţi în scopul nobil de a învăţa pentru vreo teză? Nu ştiu. Mediile de la română mă amuză şi acum pentru că le ţin bine minte. Doamna Mancaş nu mai avea nicio tragere de inimă fiind în pragul pensionării aşa că uneori nici nu ştia despre ce vorbesc eu în teze, extemporale sau la tablă. Ca să nu se păcălească îmi dădea 9. La bac am luat doar 9,50 pentru că la scris –“Evoluţia romanului românesc după 23 August 1944” – am omis “La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, dar am prezentat pe larg romanul lui Petru Popescu “Prins”. Colosală e descoperirea că în clasa a XII-a mediile s-au făcut strict aritmetic, nerotunjite. Era reforma Maliţa din câte îmi mai aduc aminte. Îmi pare rău că nu ştiam asta când l-am avut invitat la Clubul de proză să-l întreb ce credea că spor va aduce învăţământului românesc calcularea strictă a mediilor De aceea, mă uit cu mare mândrie la media de 6,92 la matematică, amintindu-mi că doamna Givu avea pentru mine o slăbiciune aparte, dându-mi cu cea mai mare lejeritate toate notele de la 2 la 10. Şi chiar într-o singură zi, pentru că, de exemplu, joia aveam nu mai puţin de patru ore la rând cu dânsa! Mă prindea deseori mai preocupat de conversaţia cu colega mea Monica Wexler –care mă iniţia în tainele portjartierelor, ciorapilor de nylon şi a sutienelor cu doi năsturei (p-ăsta doar mi-l descria şi îmi dădea indicaţii teoretice cum se desface!) decât de rezolvarea problemelor de pe tablă: mă ridica în picioare, eram întrebat rapid şi la fel de rapid îmi trântea doiul. La fel de rapid însă,când găseam o rezolvare originală, îmi dădea zece!
Ceva însă mă intrigă, mă nelinişteşte pentru că nu îmi aduc aminte nimic. Ştiu pentru ce am luat 9 la purtare în clasa a X-a (un conflict apocaliptic cu profesoara de chimie), dar în clasa a XI-a? Ce-oi fi făcut eu în clasa a XI-a pentru o asemenea drastică sancţiune (şi nu e glumă: un punct scăzut la purtare pe vremea aia era o raritate!) Să fi fost oare pentru gazeta de perete hipiotă “Je veux regarder Dieu en face” scoasă cu colegul Liviu Russu (azi, preşedintele Filialei Sculptură a UAP), să fi fost pentru aventura, aflată şi de cancelaria profesorilor, în cinema-ul Mioriţa (actuala “Europa”) cu colega Viorica Szabo? Trebuie să-l întreb pe Liviu poate îşi mai aminteşte el!
luni, 13 septembrie 2010
Confesiuni fara glorie
Amintirile altora despe tine
Tot mai des, la întâlnirile cu cunoscuţi, foşti colegi, prieteni de joacă în copilărie sau oameni cu care am împărţit bunele şi relele într-o etapă sau alta a vieţii mele, discuţiile alunecă spre evocări. Rememorăm întâmplări, personaje, atmosferă, decoruri. De cele mai multe ori, constat cu plăcută surprindere că am ţinut minte foarte exact o mulţime de amănunte. Mi le confirmă cel cu care stau de vorbă continuând povestea aşa cum şi eu ştiam că a fost, spunând numele pe care abia voiam să-l rostesc. Problemele încep în momentul în care amintirile mă au pe mine ca subiect. Mă uimesc întâmplări cu mine, spuse ce mi se atribuie, reacţii pe care nu le recunosc. Nu e vorba de a fi văzut diferit acelaşi lucru sau de a fi păstrat în memorie altceva decât celalălt, nu, pur şi simplu, aud întâmplări, replici pe care nu mi le amintesc, pe care nu mi le-aş fi putut aminti niciodată pentru că par a nu face parte din existenţa mea. De ce le-am uitat, de ce, în logica memoriei şi faptelor, dacă s-au petrecut, m-am străduit să le uit, să le şterg cu totul din minte? Mai ales că nu e vorba de amintiri neplăcute sau situaţii penibile în care am fost pus ori m-am băgat singur –oho, pe-astea le ţin foarte bine minte -, ci de momente frumoase din viaţa mea. Întâmplări mici cum ar fi cea a primei mele intervenţii la cenaclul “Junimea” care l-a impresionat atât de tare pe profesorul Crohmălniceanu, cea a lui Vali F. Mihăescu despre cum îl căuta el p-ăla de intrase primul (primul băiat pentru că înaintea mea fusese o fată - Ocinic Mirela) în facultate şi nu-şi imaginase ca tocmai eu, cel cu care se vedea la prima oră a fiecărei zile, oră care era de băut cafeaua la barul Arhitecturii indiferent ce curs ori seminar aveam, cu care bea o sticluţă de 330 ml de cabernet de Sâmbureşti la Capşa, să fiu. Nu mă recunosc nici în portretul pe care mi-l face Jimmy Lascu, colegul de facultate şi de echipă de fotbal a Filologiei bucureştene, cu lungi momente de abstragere, de tăceri în care păream că sunt într-un alt spaţiu şi alt timp. De altfel, sunt multe lucruri pe care oamenii şi le amintesc “de parcă-ar fi ieri” dar pe care eu, oricât m-aş strădui, nu le pot aduce la suprafaţă: când am început să citesc, cum a fost prima zi de şcoală, dar de facultate? Nu mă văd în amintirile mele niciodată învăţând în timpul liceului –dar mă uimesc mediile pe care le-am avut, ceea ce înseamnă că învăţam, îmi făceam temele şi ceva pe deasupra acasă. Din tot liceul îmi aduc aminte, la capitolul hai să zicem învăţat, plăcerea pe care mi-o producea rezolvarea problemelor din “Gazeta matematică” şi din “Revista de fizică şi chimie”, la care m-am abonat, pe banii mei, tot liceul, fără ca asta să fie obligaţie şcolară. Când nu citeam, lanterna de sub plapumă îmi lumina pagini din revistele astea, iar eu mă cufundam în rezolvarea unui loc geometric aşa cum mă cufundam în lumea lui Dostoievski.
Nu îmi amintesc lupta cu bastonaşele, cu literele ori cifrele pentru că am intrat la şcoală cu toate astea ştiute, dar nu îmi amintesc cum le-am învăţat. În schimb, pot rememora perfect caietul de desen, creionul, figura Ioanei (sora-mea mai mare)–chiar şi cu ce era îmbrăcată, ziua de iarnă în care o rugasem să îmi deseneze ea o pisică, aşa cum ne ceruse doamna învăţătoarea, ca temă de desen pentru acasă, pentru că ceea ce ieşea din scrâşnelile creionului meu nu semăna deloc cu blândul Marinică pe care îl luasem ca model, terorizându-l cu apriga mea dorinţă de a-l pune să stea nemişcat spre a-l putea desena.
Cred că suntem ceea ce păstrăm în amintire despre noi înşine. La celălalt, păstrat de ceilalţi în memoria, în amintirile lor, ne raportăm ca într-un exerciţiu de extracorporalitate: ieşiţi din noi înşine ne vedem pentru prima oară, ne studiem, ne uimim ca de altul.
Tot mai des, la întâlnirile cu cunoscuţi, foşti colegi, prieteni de joacă în copilărie sau oameni cu care am împărţit bunele şi relele într-o etapă sau alta a vieţii mele, discuţiile alunecă spre evocări. Rememorăm întâmplări, personaje, atmosferă, decoruri. De cele mai multe ori, constat cu plăcută surprindere că am ţinut minte foarte exact o mulţime de amănunte. Mi le confirmă cel cu care stau de vorbă continuând povestea aşa cum şi eu ştiam că a fost, spunând numele pe care abia voiam să-l rostesc. Problemele încep în momentul în care amintirile mă au pe mine ca subiect. Mă uimesc întâmplări cu mine, spuse ce mi se atribuie, reacţii pe care nu le recunosc. Nu e vorba de a fi văzut diferit acelaşi lucru sau de a fi păstrat în memorie altceva decât celalălt, nu, pur şi simplu, aud întâmplări, replici pe care nu mi le amintesc, pe care nu mi le-aş fi putut aminti niciodată pentru că par a nu face parte din existenţa mea. De ce le-am uitat, de ce, în logica memoriei şi faptelor, dacă s-au petrecut, m-am străduit să le uit, să le şterg cu totul din minte? Mai ales că nu e vorba de amintiri neplăcute sau situaţii penibile în care am fost pus ori m-am băgat singur –oho, pe-astea le ţin foarte bine minte -, ci de momente frumoase din viaţa mea. Întâmplări mici cum ar fi cea a primei mele intervenţii la cenaclul “Junimea” care l-a impresionat atât de tare pe profesorul Crohmălniceanu, cea a lui Vali F. Mihăescu despre cum îl căuta el p-ăla de intrase primul (primul băiat pentru că înaintea mea fusese o fată - Ocinic Mirela) în facultate şi nu-şi imaginase ca tocmai eu, cel cu care se vedea la prima oră a fiecărei zile, oră care era de băut cafeaua la barul Arhitecturii indiferent ce curs ori seminar aveam, cu care bea o sticluţă de 330 ml de cabernet de Sâmbureşti la Capşa, să fiu. Nu mă recunosc nici în portretul pe care mi-l face Jimmy Lascu, colegul de facultate şi de echipă de fotbal a Filologiei bucureştene, cu lungi momente de abstragere, de tăceri în care păream că sunt într-un alt spaţiu şi alt timp. De altfel, sunt multe lucruri pe care oamenii şi le amintesc “de parcă-ar fi ieri” dar pe care eu, oricât m-aş strădui, nu le pot aduce la suprafaţă: când am început să citesc, cum a fost prima zi de şcoală, dar de facultate? Nu mă văd în amintirile mele niciodată învăţând în timpul liceului –dar mă uimesc mediile pe care le-am avut, ceea ce înseamnă că învăţam, îmi făceam temele şi ceva pe deasupra acasă. Din tot liceul îmi aduc aminte, la capitolul hai să zicem învăţat, plăcerea pe care mi-o producea rezolvarea problemelor din “Gazeta matematică” şi din “Revista de fizică şi chimie”, la care m-am abonat, pe banii mei, tot liceul, fără ca asta să fie obligaţie şcolară. Când nu citeam, lanterna de sub plapumă îmi lumina pagini din revistele astea, iar eu mă cufundam în rezolvarea unui loc geometric aşa cum mă cufundam în lumea lui Dostoievski.
Nu îmi amintesc lupta cu bastonaşele, cu literele ori cifrele pentru că am intrat la şcoală cu toate astea ştiute, dar nu îmi amintesc cum le-am învăţat. În schimb, pot rememora perfect caietul de desen, creionul, figura Ioanei (sora-mea mai mare)–chiar şi cu ce era îmbrăcată, ziua de iarnă în care o rugasem să îmi deseneze ea o pisică, aşa cum ne ceruse doamna învăţătoarea, ca temă de desen pentru acasă, pentru că ceea ce ieşea din scrâşnelile creionului meu nu semăna deloc cu blândul Marinică pe care îl luasem ca model, terorizându-l cu apriga mea dorinţă de a-l pune să stea nemişcat spre a-l putea desena.
Cred că suntem ceea ce păstrăm în amintire despre noi înşine. La celălalt, păstrat de ceilalţi în memoria, în amintirile lor, ne raportăm ca într-un exerciţiu de extracorporalitate: ieşiţi din noi înşine ne vedem pentru prima oară, ne studiem, ne uimim ca de altul.
duminică, 12 septembrie 2010
Sub lupa
De va veni la tine Vântu
Nicolae Popa are o condamnare definitivă de 15 ani. 15 ani de închisoare nu se dau pentru şmanglirea ciripelului vecinului, traversarea pe culoarea roşie a semaforului sau arătatul degetului mijlociu unui organ al statului! Nicolae Popa s-a sustras urmăririi penale, iar după ce sentinţa a fost pronunţată - de la ispăşirea pedepsei. Sorin Ovidiu Vântu a ştiut unde e şi l-a ajutat cu bani. Indiferent din ce motive – de prietenie, de compasiune, de cumpărarea tăcerii – fapta sa se cheamă favorizarea infractorului. Asta înţeleg eu din toată tevatura care se cheamă în aceste zile “cazul Vântu”. Nu vâd aici nicio lucrătură politică, nu văd scenarii şi nu văd niciun argument în favoarea patronului trustului de presă Realitatea-Caţavencu. SOV nu este maica Tereza punându-şi pielea în saramură pentru o cauză umanitară, nu este un naiv care nu ştia ce faptă comite atunci când îi trimitea bani “golănaşului”, după cum îl alintă în convorbirile telefonice, sau când îl întreţinea pentru ca în favoarea lui să sară partea umanistă a presei, din întâmplare abonată la emisiunile, invitaţiile şi casieria trustului lui SOV. Au defilat, pentru că nu e rău să le reţinem numele: Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, C.T. Popescu, Stelian Tănase, Bogdan Chirieac, Robert Turcescu, Cornel Nistorescu, Adrian Ursu, Florin Iaru. Fie că nu l-am reperat, fie că nu era disponibil, a lipsit de la apel Tudor Octavian. Spre a fi lista completă. O listă cu nume sonore, cele mai sonore nume din publicistica românească. Am auzit de la distinşii jurnalişti –şi mai toţi scriitori – lucruri înduioşătoare – “SOV e un intelectual care a scris poezii” (Dinescu), “m-a sunat de câteva ori dar numai pentru a discuta cu mine probleme literare” (Popescu), “nu eram în relaţii de prietenie cu SOV, am mers în câteva rânduri împreună cu maşina acasă” (Chirieac), scenarii apocaliptice – e un război între palatul Cotroceni şi un trust de presă -, dar şi monstruozităţi “nu am nicio milă pentru păgubiţii de la FNI care au vrut să se îmbogăţească fără muncă” (CTP) –ca şi cum domnul în cauză a muncit pe brânci pentru a privatiza “Scânteia” şi a lua după aceea sute de mii de dolari pentru acţiunile vândute. Îi aduc aminte domnului Popescu că “Adevărul” a preluat un milion de abonaţi ai Scânteii” şi că ani de zile democrata publicaţie folosea fosta centrală a partidului cu “interioarele” atât de obişnuite cititorilor şi reţelei “Scânteia”. Inchid subiectul “Scânteia” aici cu promisiunea ca odată şi-odată îl voi relua pe larg.
Bine, bine, domnul Vântu e un suflet sensibil, e un intelectual de marcă al ţării, e un patron de presă cu vocaţia libertăţii presei - “să nu închinaţi “Realitatea” nimănui” e un testament venit direct din testamentul Văcăreştilor! -, dar bani, bani i-a trimis lui Nicolae Popa? Căci, până la urmă, aici e toată cheia arestării domniei sale, nu? Distinşii jurnalişti au omis comentarea faptelor şi au purces la ceea ce ştie propaganda să facă cel mai bine: au construit scenarii pe care apoi le-au comentat şi au apelat la construcţii emoţionale spre a sensibiliza publicul. În acest context, lăbuţa rănită a bietului câine din ograda lui SOV a devenit o probă la dosarul nevinovăţiei sale.
Grupul vocal al publiciştilor sus menţionaţi ar putea prelua din repertoriul formaţiei “Mondial” piesa care ne înduioşa pe toţi la seratele studenţeşti: “De va veni la tine vântul/ Purtând povestea mea amară/ Jelitul lui să nu te-nfrângă/Mustrarea lui să nu te doară// Nu-i vina ta, așa e scrisă/ Nemilostivă lege-a firii/ Sărutul otrăvit al brumii/ Omoară toamna trandafirii.”
Trandafirii politici, probabil!
Nicolae Popa are o condamnare definitivă de 15 ani. 15 ani de închisoare nu se dau pentru şmanglirea ciripelului vecinului, traversarea pe culoarea roşie a semaforului sau arătatul degetului mijlociu unui organ al statului! Nicolae Popa s-a sustras urmăririi penale, iar după ce sentinţa a fost pronunţată - de la ispăşirea pedepsei. Sorin Ovidiu Vântu a ştiut unde e şi l-a ajutat cu bani. Indiferent din ce motive – de prietenie, de compasiune, de cumpărarea tăcerii – fapta sa se cheamă favorizarea infractorului. Asta înţeleg eu din toată tevatura care se cheamă în aceste zile “cazul Vântu”. Nu vâd aici nicio lucrătură politică, nu văd scenarii şi nu văd niciun argument în favoarea patronului trustului de presă Realitatea-Caţavencu. SOV nu este maica Tereza punându-şi pielea în saramură pentru o cauză umanitară, nu este un naiv care nu ştia ce faptă comite atunci când îi trimitea bani “golănaşului”, după cum îl alintă în convorbirile telefonice, sau când îl întreţinea pentru ca în favoarea lui să sară partea umanistă a presei, din întâmplare abonată la emisiunile, invitaţiile şi casieria trustului lui SOV. Au defilat, pentru că nu e rău să le reţinem numele: Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, C.T. Popescu, Stelian Tănase, Bogdan Chirieac, Robert Turcescu, Cornel Nistorescu, Adrian Ursu, Florin Iaru. Fie că nu l-am reperat, fie că nu era disponibil, a lipsit de la apel Tudor Octavian. Spre a fi lista completă. O listă cu nume sonore, cele mai sonore nume din publicistica românească. Am auzit de la distinşii jurnalişti –şi mai toţi scriitori – lucruri înduioşătoare – “SOV e un intelectual care a scris poezii” (Dinescu), “m-a sunat de câteva ori dar numai pentru a discuta cu mine probleme literare” (Popescu), “nu eram în relaţii de prietenie cu SOV, am mers în câteva rânduri împreună cu maşina acasă” (Chirieac), scenarii apocaliptice – e un război între palatul Cotroceni şi un trust de presă -, dar şi monstruozităţi “nu am nicio milă pentru păgubiţii de la FNI care au vrut să se îmbogăţească fără muncă” (CTP) –ca şi cum domnul în cauză a muncit pe brânci pentru a privatiza “Scânteia” şi a lua după aceea sute de mii de dolari pentru acţiunile vândute. Îi aduc aminte domnului Popescu că “Adevărul” a preluat un milion de abonaţi ai Scânteii” şi că ani de zile democrata publicaţie folosea fosta centrală a partidului cu “interioarele” atât de obişnuite cititorilor şi reţelei “Scânteia”. Inchid subiectul “Scânteia” aici cu promisiunea ca odată şi-odată îl voi relua pe larg.
Bine, bine, domnul Vântu e un suflet sensibil, e un intelectual de marcă al ţării, e un patron de presă cu vocaţia libertăţii presei - “să nu închinaţi “Realitatea” nimănui” e un testament venit direct din testamentul Văcăreştilor! -, dar bani, bani i-a trimis lui Nicolae Popa? Căci, până la urmă, aici e toată cheia arestării domniei sale, nu? Distinşii jurnalişti au omis comentarea faptelor şi au purces la ceea ce ştie propaganda să facă cel mai bine: au construit scenarii pe care apoi le-au comentat şi au apelat la construcţii emoţionale spre a sensibiliza publicul. În acest context, lăbuţa rănită a bietului câine din ograda lui SOV a devenit o probă la dosarul nevinovăţiei sale.
Grupul vocal al publiciştilor sus menţionaţi ar putea prelua din repertoriul formaţiei “Mondial” piesa care ne înduioşa pe toţi la seratele studenţeşti: “De va veni la tine vântul/ Purtând povestea mea amară/ Jelitul lui să nu te-nfrângă/Mustrarea lui să nu te doară// Nu-i vina ta, așa e scrisă/ Nemilostivă lege-a firii/ Sărutul otrăvit al brumii/ Omoară toamna trandafirii.”
Trandafirii politici, probabil!
vineri, 10 septembrie 2010
La mare (II)
Ne-am mobilizat toată trupa, am spălat borcane şi sticle câteva zile pentru a le vinde şi a mai face rost de ceva bani, am promis solemn părinţilor că nu ne vom îneca şi am pornit-o, cu nodul în gât, spre a-l susţine pe Gămălie cel mic într-un aşa moment solemn: depunerea jurământului militar. Trenul pleca din Gara de Nord cu cinci minute înainte sau după miezul nopţii –nu îmi mai aduc bine aminte -, iar până la Mangalia făcea cam şase ore; pe atunci nici locomotivele nu erau de tot bătrâne şi nici şinele nu aveau tendinţa să intre în pământ de ruşine. Am tăiat noaptea fără să vedem ceva, deşi ne propusesem măcar cartierul să-l zărim – doar în atâtea rânduri la ora la care trecea acceleratul ne aflasem întinşi pe iarba lizierei, melancolizând la şuieratul lui ascuţit cu care parcă ne saluta. Nici marea nu am putut-o ghici, deşi trenul şerpuia după Constanţa în apropierea ei - am simţit doar la un moment dat cum de-afară, poate dinspre smoala care ne năclăia privirea, vine un aer ciudat, amestec de miros putred şi gust sărat. Am coborât în gara Mangalia buimaci de nesomn, dezorientaţi de dimineaţa ce încă nu venise, nişte pui de bogdaproste azvârliţi în lumea largă. Am întrebat de unitatea militară, am fost îndrumaţi şi iată-ne ajunşi când cred că nici nu se dăduse deşteptarea la gardurile ei. OS-ul (ofiţerul de serviciu) ne-a privit ca pe nişte arătări ce eram şi ne-a trimis, părinteşte, la plimbare şi să revenim noi frumos la 9 când va începe toată tărăşenia.
În gară, putusem să să ne afişăm ignoranţa şi se întrebăm unde e unitatea militară şi cu ce ajungem acolo, dar să întrebăm unde e marea când noi, nu-i aşa? eram la mare nu mai puteam. Ne-am întins pe iarba ţepoasă de lângă gardul unităţii militare, tresărind la fiecare om ce trecea pe şosea – pe jos sau cu bicicleta, luptându-se în noi ruşinea de a întreba cum ajungem la mare şi orgoliul de a nu fi proştii lui Rebreanu, plecaţi de-acasă de la miezul nopţii şi pierzând tocmai momentul pentru care venisem.
Zbuciumul sufletesc stârneşte foamea. Ne-am scos sendviciurile pregătite de-acasă. Nimic nu stârneşte mai tare foamea decât nişte sendviciuri. O vreme, Nicu –fratele lui Gămălie cel mic- a tot învârtit, mutând-o dintr-o parte în alta, sacoşa pe care părinţii o pregătiseră pentru odrasla ce depunea jurământul militar. Prea multă duioşie nu prea încercase el pentru fratele mult mai mic, din “Bă, Tămâie” şi şuturi în fund la fiecare gol primit nu prea îl scotea, aşa că eu cred că devalizarea bunătăţilor nu i-a produs prea multe remuşcări. Ne-am ospătat cu o găină întreagă friptă, cu chec şi cornuleţe, la care am adăugat şi noi nişte pere pe care le furasem preventiv din pomul lui Filipescu cu o seară înainte de marea aventură. Aşa s-a făcut de 9, şi îndestularea creează un optimism bine temperat, adică înţelepciune. Am urmărit festivitatea, ghicindu-l undeva printr-un pluton şi pe amicul nostru, alături de părinţi emoţionaţi şi de fete care veniseră să îşi vadă iubiţii, semn că ele sunt cuminţi şi că ceea ce au promis –că-i vor aştepta aşa toată armata – nedezminţit se va împlini. Toată băţoşenia din civilie a lui Gămălie intrase la apă in lunile alea de armată, iar costumul de marinar, de care ar fi vrut să fie foarte mândru, îi stătea ca dracu. După ce proaspeţii soldaţi devotaţi patriei au primit învoire să îşi vadă familiile, noi, cu burţile pline, am găsit cele mai simţite cuvinte de îmbărbătare: “armata te face bărbat”, “doi ani trec repede”, “prin cartier nu mai e nimic tentant, acuşi începe şi şcoala”, să nu-şi facă griji că stăm noi cu ochii pe Atena lui (chiar aşa o chema!). Iar ăstuia i se umpluseră ochii de lacrimi pe care, totuşi, bărbăteşte, nu le lăsa să-i curgă pe faţă.
I-am cerut să ne ducă şi pe noi la mare După secarea instantanee a lacrimilor şi bulbucarea ochilor de parcă l-ar fi prins nea Popescu Şchiopul în cireşul lui, a luat-o pe unde pe lângă gardul unităţii, apoi pe un drum de ţară şi într-un final ne-a zis că mai departe nu avem voie. Dincolo de Şantierul naval se vedea într-adevăr ceva. Ne-am apropiat cu orice risc mai aproape şi am tras dureroase concluzii: vapoarele nu sunt decât nişte fiare vechi, iar marea e mai murdară decât balta noastră. Ne lămurisem!
L-am dus p-ăsta înapoi la unitate sfătuindu-l să nu piardă masa festivă –la care auzisem noi că se dă şi un păhăruţ de ţuică! -, frate-su mai mare i-a dat un sfat de om trecut prin aşa ceva “Bă, Tămâie, ai grijă p-aici”, şi ne-am întors la gară, aşteptând să se facă patru dupa-miaza pentru a lua acceleratul înapoi.
În gară, putusem să să ne afişăm ignoranţa şi se întrebăm unde e unitatea militară şi cu ce ajungem acolo, dar să întrebăm unde e marea când noi, nu-i aşa? eram la mare nu mai puteam. Ne-am întins pe iarba ţepoasă de lângă gardul unităţii militare, tresărind la fiecare om ce trecea pe şosea – pe jos sau cu bicicleta, luptându-se în noi ruşinea de a întreba cum ajungem la mare şi orgoliul de a nu fi proştii lui Rebreanu, plecaţi de-acasă de la miezul nopţii şi pierzând tocmai momentul pentru care venisem.
Zbuciumul sufletesc stârneşte foamea. Ne-am scos sendviciurile pregătite de-acasă. Nimic nu stârneşte mai tare foamea decât nişte sendviciuri. O vreme, Nicu –fratele lui Gămălie cel mic- a tot învârtit, mutând-o dintr-o parte în alta, sacoşa pe care părinţii o pregătiseră pentru odrasla ce depunea jurământul militar. Prea multă duioşie nu prea încercase el pentru fratele mult mai mic, din “Bă, Tămâie” şi şuturi în fund la fiecare gol primit nu prea îl scotea, aşa că eu cred că devalizarea bunătăţilor nu i-a produs prea multe remuşcări. Ne-am ospătat cu o găină întreagă friptă, cu chec şi cornuleţe, la care am adăugat şi noi nişte pere pe care le furasem preventiv din pomul lui Filipescu cu o seară înainte de marea aventură. Aşa s-a făcut de 9, şi îndestularea creează un optimism bine temperat, adică înţelepciune. Am urmărit festivitatea, ghicindu-l undeva printr-un pluton şi pe amicul nostru, alături de părinţi emoţionaţi şi de fete care veniseră să îşi vadă iubiţii, semn că ele sunt cuminţi şi că ceea ce au promis –că-i vor aştepta aşa toată armata – nedezminţit se va împlini. Toată băţoşenia din civilie a lui Gămălie intrase la apă in lunile alea de armată, iar costumul de marinar, de care ar fi vrut să fie foarte mândru, îi stătea ca dracu. După ce proaspeţii soldaţi devotaţi patriei au primit învoire să îşi vadă familiile, noi, cu burţile pline, am găsit cele mai simţite cuvinte de îmbărbătare: “armata te face bărbat”, “doi ani trec repede”, “prin cartier nu mai e nimic tentant, acuşi începe şi şcoala”, să nu-şi facă griji că stăm noi cu ochii pe Atena lui (chiar aşa o chema!). Iar ăstuia i se umpluseră ochii de lacrimi pe care, totuşi, bărbăteşte, nu le lăsa să-i curgă pe faţă.
I-am cerut să ne ducă şi pe noi la mare După secarea instantanee a lacrimilor şi bulbucarea ochilor de parcă l-ar fi prins nea Popescu Şchiopul în cireşul lui, a luat-o pe unde pe lângă gardul unităţii, apoi pe un drum de ţară şi într-un final ne-a zis că mai departe nu avem voie. Dincolo de Şantierul naval se vedea într-adevăr ceva. Ne-am apropiat cu orice risc mai aproape şi am tras dureroase concluzii: vapoarele nu sunt decât nişte fiare vechi, iar marea e mai murdară decât balta noastră. Ne lămurisem!
L-am dus p-ăsta înapoi la unitate sfătuindu-l să nu piardă masa festivă –la care auzisem noi că se dă şi un păhăruţ de ţuică! -, frate-su mai mare i-a dat un sfat de om trecut prin aşa ceva “Bă, Tămâie, ai grijă p-aici”, şi ne-am întors la gară, aşteptând să se facă patru dupa-miaza pentru a lua acceleratul înapoi.
joi, 9 septembrie 2010
Penalty
Mie, nu de Franţa, ci de Luxemburg mi-e frică!
Fiind eu afon, nu an fost niciodată în cor. Nici in corul clasei, nici în cel al şcolii, nici în cel al regimentului. N-oi fi făcând eu figură de Gică contra, dar, atunci când e prea multă lume de aceeaşi părere, mai ales atunci când se îndreaptă spre odioasa unanimitate, ceva mă pune pe gânduri, mă face să mă întreb: chiar aşa, domnule? Aşadar, nu îmi face nicio plăcere să intru în corul contestatarilor lui Lucescu jr. Am întors naţionala lui –că a mea nu e -, pe toate părţile selecţiei şi jocului, că părţile rezultatelor nu aveam cum să le întorc spre a-i fi măcar astea favorabile! – şi vă jur că nu am găsit o fărămiţă de argument favorabil lui. Timp a avut berechet. Nu l-au presat rezultatele –şi văd că nici nu-l presează! -, lumea l-a primit cu entuziasm, chiar dacă au mai fost cârcotaşi ca mine care am spus că nu va face treabă bună la naţională -, criza nu l-a afectat, de îndată ce pentru două jocuri cu echipe de calibrul Avântului Crevedia de pe vremuri că cine ştie ce a mai devenit şi echipuţa asta între timp! federaţia promitea prime măricele, selecţia şi-a făcut-o după cum l-a tăiat pe el capul, de băgat în teren a băgat pe cine a poftit 'mnealui, iar schemele de joc şi tactica fiecărui meci au stat în mânuţele alea ale lui două la număr. Placa aia cu “nu mai există echipe mici” o punem noi de fiecare dată când ne bat ăia mici, când jucăm noi cu ăia mari filosofia pică şi-o întoarcem ca la Ploieşti: “păi, ne punem noi cu ăia” şi începem să le numărăm milioanele de euro puse în cuibarul fiecărui jucător şi al întregii echipe. Bref, Albania a crescut şi a venit cu tupeul unei echipe mari propunându-şi să ne bată, “România nu mai sperie pe nimeni”, ne-a zis-o de la obraz Albert Duro, fratele altui Duro care a jucat şi pe la Steaua pe post de desţelenitor de gazon şi tibii. Ca orice echipă mare, Albania nu s-a speriat de golul primit în ultimele minute, Muzaka i-a zis lui Rădoi pe arăbeşte “las-o”, Mirel o fi crezut că-i vreun coechipier de la vestita lui formaţie –na că i-am uitat numele!- şi a lăsat-o iar skipper-ul a dat-o în poartă. La aşa creştinească fapta se asocie şi Lobonţ care nici n-a ieşit pe centrare, nici n-a stat în poartă să îşi facă şi să ne facă şi nouă viaţa frumoasă. Vă daţi seama cum se vedeau naţionala şi Lucescu cel mic şi fără frică (de demisie sau demitere) dacă am fi bătut cu 1-0 Albania? Victoria Belarusului (care nu înseamnă rusul frumos ci rusul cel alb!) la Paris în faţa Franţei ar fi fost o bagatelă, faţă de “coeziunea grupului”, “inteligenţa jocului”, “puterea de dăruire”, “dominarea teritorială autoritară” şi “inspiraţia de geniu a lui Răzvan de a-l arunca în focul luptei pe Bogdan Stancu – cel mai în formă atacant al momentului”. Toate vorbele astea frumos ticluite s-au dus ăleia (ca să nu fiu pornografic!) de suflet! La Minsk, noi am tratat Belarus ca pe o echipă mare, iar bieloruşii pe noi ca pe-o echipă mare. Ei abia bătuseră Franţa, noi smulsesem un punct Albaniei. A urmat un joc urât (“tacticizat” zic specialiştii) şi chiar foarte urât în a doua repriză, de bubuială a balonului, de pase în gâtul coechipierului, de jucători –şi de la ei şi de la noi – care loveau mingea numai în colţurile ei! 0-0, zero (fotbal) la zero (fotbal), nula na nula, cum zic vecinii noştri bulgari. Noi ne-am atins însă măreţul ţel: ne-am cocoţat deasupra Luxemburgului cu două puncte mai mult decât ei care nu au niciunul! Nu râdeţi, oameni buni: mie, nu de Franţa mi-e teamă, ci de Luxemburg. Sunt convins că a ajuns până şi la ei filosofia noastră “nu există echipe mici”, iar ei doresc să confirme pe pielea noastră această metafizică născută direct din spiritul nostru mioritic. În fond, şi Luxemburgul trebuie odată şi-odată, să facă istorie, să ia trei puncte, să nu mai fie ultima în orice grupă ar juca, iar fatalitatea face ca tocmai noi să le stăm în cale. Şi dacă pe noi a căzut măgăreaţa ce să facem, ne resemnăm! Ce mi-e “şi de-o fi să mor”, ce mi-e “şi de-o fi să ne bată şi Luxemburgul”?!
Ce râsu’ lumii e acum calculul nostru că vom face 18 puncte din 18 posibile cu Albania, Belarus şi Luxemburg! 18 nu mai putem face. Măcar să mai punem câte unul la fiecare meci cu piticii care arata cu adevărat ca nişte granzi pentru noi, românii!
("Penalty" este o rubrica in saptamanalul "Luceafarul de dimineata")
Fiind eu afon, nu an fost niciodată în cor. Nici in corul clasei, nici în cel al şcolii, nici în cel al regimentului. N-oi fi făcând eu figură de Gică contra, dar, atunci când e prea multă lume de aceeaşi părere, mai ales atunci când se îndreaptă spre odioasa unanimitate, ceva mă pune pe gânduri, mă face să mă întreb: chiar aşa, domnule? Aşadar, nu îmi face nicio plăcere să intru în corul contestatarilor lui Lucescu jr. Am întors naţionala lui –că a mea nu e -, pe toate părţile selecţiei şi jocului, că părţile rezultatelor nu aveam cum să le întorc spre a-i fi măcar astea favorabile! – şi vă jur că nu am găsit o fărămiţă de argument favorabil lui. Timp a avut berechet. Nu l-au presat rezultatele –şi văd că nici nu-l presează! -, lumea l-a primit cu entuziasm, chiar dacă au mai fost cârcotaşi ca mine care am spus că nu va face treabă bună la naţională -, criza nu l-a afectat, de îndată ce pentru două jocuri cu echipe de calibrul Avântului Crevedia de pe vremuri că cine ştie ce a mai devenit şi echipuţa asta între timp! federaţia promitea prime măricele, selecţia şi-a făcut-o după cum l-a tăiat pe el capul, de băgat în teren a băgat pe cine a poftit 'mnealui, iar schemele de joc şi tactica fiecărui meci au stat în mânuţele alea ale lui două la număr. Placa aia cu “nu mai există echipe mici” o punem noi de fiecare dată când ne bat ăia mici, când jucăm noi cu ăia mari filosofia pică şi-o întoarcem ca la Ploieşti: “păi, ne punem noi cu ăia” şi începem să le numărăm milioanele de euro puse în cuibarul fiecărui jucător şi al întregii echipe. Bref, Albania a crescut şi a venit cu tupeul unei echipe mari propunându-şi să ne bată, “România nu mai sperie pe nimeni”, ne-a zis-o de la obraz Albert Duro, fratele altui Duro care a jucat şi pe la Steaua pe post de desţelenitor de gazon şi tibii. Ca orice echipă mare, Albania nu s-a speriat de golul primit în ultimele minute, Muzaka i-a zis lui Rădoi pe arăbeşte “las-o”, Mirel o fi crezut că-i vreun coechipier de la vestita lui formaţie –na că i-am uitat numele!- şi a lăsat-o iar skipper-ul a dat-o în poartă. La aşa creştinească fapta se asocie şi Lobonţ care nici n-a ieşit pe centrare, nici n-a stat în poartă să îşi facă şi să ne facă şi nouă viaţa frumoasă. Vă daţi seama cum se vedeau naţionala şi Lucescu cel mic şi fără frică (de demisie sau demitere) dacă am fi bătut cu 1-0 Albania? Victoria Belarusului (care nu înseamnă rusul frumos ci rusul cel alb!) la Paris în faţa Franţei ar fi fost o bagatelă, faţă de “coeziunea grupului”, “inteligenţa jocului”, “puterea de dăruire”, “dominarea teritorială autoritară” şi “inspiraţia de geniu a lui Răzvan de a-l arunca în focul luptei pe Bogdan Stancu – cel mai în formă atacant al momentului”. Toate vorbele astea frumos ticluite s-au dus ăleia (ca să nu fiu pornografic!) de suflet! La Minsk, noi am tratat Belarus ca pe o echipă mare, iar bieloruşii pe noi ca pe-o echipă mare. Ei abia bătuseră Franţa, noi smulsesem un punct Albaniei. A urmat un joc urât (“tacticizat” zic specialiştii) şi chiar foarte urât în a doua repriză, de bubuială a balonului, de pase în gâtul coechipierului, de jucători –şi de la ei şi de la noi – care loveau mingea numai în colţurile ei! 0-0, zero (fotbal) la zero (fotbal), nula na nula, cum zic vecinii noştri bulgari. Noi ne-am atins însă măreţul ţel: ne-am cocoţat deasupra Luxemburgului cu două puncte mai mult decât ei care nu au niciunul! Nu râdeţi, oameni buni: mie, nu de Franţa mi-e teamă, ci de Luxemburg. Sunt convins că a ajuns până şi la ei filosofia noastră “nu există echipe mici”, iar ei doresc să confirme pe pielea noastră această metafizică născută direct din spiritul nostru mioritic. În fond, şi Luxemburgul trebuie odată şi-odată, să facă istorie, să ia trei puncte, să nu mai fie ultima în orice grupă ar juca, iar fatalitatea face ca tocmai noi să le stăm în cale. Şi dacă pe noi a căzut măgăreaţa ce să facem, ne resemnăm! Ce mi-e “şi de-o fi să mor”, ce mi-e “şi de-o fi să ne bată şi Luxemburgul”?!
Ce râsu’ lumii e acum calculul nostru că vom face 18 puncte din 18 posibile cu Albania, Belarus şi Luxemburg! 18 nu mai putem face. Măcar să mai punem câte unul la fiecare meci cu piticii care arata cu adevărat ca nişte granzi pentru noi, românii!
("Penalty" este o rubrica in saptamanalul "Luceafarul de dimineata")
miercuri, 8 septembrie 2010
Cronica literara
Hommo sovieticus se emancipeaza
de Serban Cionoff
de Serban Cionoff
Primul lucru care mi-a venit în minte citind titlul noii cărţi a lui Constantin Stan: „Gde Buharest”(*) a fost anecdota care circula pe vremea „invaziei frăţeşti” în Cehoslovacia: „Vizitaţi Uniunea Sovietică până nu vă vizitează ea pe voi!” Fiindcă Ivan Mihailovici Saproşkinov, eroul acestei captivante naraţiuni, asta şi va face: va porni spre România într-o aventură temerară spre a-şi găsi un frate despre care nu ştie mai mult decât că… s-ar putea să existe.
Am scris înadins „personaj”şi nu „eroul principal” pentru că, la urma urmei, acest Ivan Mihailovici asta şi este: un personaj oarecare din lumea unei anumite Instituţii. Un personaj din galeria eroilor lui Gogol sau Cehov, un ins fără personalitate, definitiv captiv în mecanismele une instituţii care îşi are sediul la Moscova în vecinătatea Kremlinului şi, mai ales, a mausoleului unde odihneşte Vladimir Ilici. După toate semnele, ar putea fi vorba despre o Instituţie, înrudită cu altă Instituţie odinioară situată pe strada Liubianka, într-o clădire despre care se spunea că este singura clădire din întreaga Măreaţă Uniune de unde, din orice cameră şi de la orice etaj, se poate vedea foarte bine… Siberia! Sau, dacă nu, în orice caz o instituţie a aceluiaş mecanism de putere, opresiv şi alienant.
Iar acest Ivan Mihailovici este, prin excelenţă, un „hommo sovieticus”, aşa cum l-a descris kremlinologul Vladimir Wolkoff. Recrutat la absolvirea şcolii de un anume Tovkolea pentru a deveni „politiceschii rukavaditeli” (lucrător cu muncă politică n.n.), adolescentul Vania se transformă, încet dar sigur!, din <> în <>:„Cetăţeanul Saproşkinov, dar mai ales tovarăşul Saproşkinov, a avut mult de luptat cu vechile mentalităţi care –l trăgeau înapoi gata-gata să fie un retrograd, un înapoiat, un om fără orizont politic.Sub îndrumarea părintească a tovarăşului învăţase să se controleze, să privească adică numai înainte şi numai spre colectiv, nu înapoi şi individualist, lăsându-se copleşit de idealuri meschine.”
Mai există, însă, un anume univers, bine tăinuit chiar şi celui mai vigilent ochi specializat, în care obscurul aparatcik se simte cu adevărat altul. Este universul cârciumii, acolo unde votca este zeiţa căreia i se dedică un adevărat ritual ale cărei reguli sunt la îndemâna unui cerc închis de iniţiaţi:„Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cei din faţa lui îi povestesc cine ştie ce şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu paharelele, cu sticlele în mână, urlând „davai vipiem”. Să bem, de ce să nu bem?”
Şi, totuşi, acest Ivan Mihailovici are de-a face cu două dureroase obsesii, care îi devorează fiinţa şi îi marchează existenţa. Prima vine de la Marfa Stanilova, geniul rău al vieţii sale şi sună aşa:”Dumneata, Ivan Mihailovici, ar trebuie să te străduieşti mai mult.” A doua are o poveste mai complicată şi ţine de înseşi tainiţele neguroase ale fiinţei sale. Un mesaj pe care l-a primit demult, pe căi întortocheate, de la „tăicuţu*”(soţul maicăi sale): „Aflase şi el („tăicuţu*”n.n.)- şi la un moment dat aflase şi Vania- ceea ce ştia tot satul: măcuţa lui îl făcuse cu un soldat român care, naiba ştie cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părţile ălea.”
Cât despre război, micul Vania îşi va întipări pe retina memoriei doar aceste scene dureroase: „Beau îndelung(consătenii înrtorşi de pe front n.n.) fără să scoată o vorbă. Din când în când, pe uliţe, vedeai pe câte unul dintre ei agitând cârja, fluturând ceea ce ar fi trebuit să fie mâna dreaptă sau stângă, rupând-o la fugă, uşor aplecat, şi strigând din răsputeri:”Na Berlin, Na Berlin, Na Berlin.”(„La Berlin”…n.n.)
Astfel, pe nesimţite, imperativul lui: „ar trebui să te străduieşti mai mult” se contopeşte şi se exprimă prin nevoia de a merge, dacă nu la Berlin, atunci, neapărat, la Bucureşti.
Contribuie, hotărâtor, la această decizie de a pleca dubla eliberare pe care o traversează Ivan Mihailovici. Pe de o parte, cea a funcţionarului din Instituţie de sub tutela lui Tovkolea, protectorul şi spiritul său diriguitor, odată cu mazilirea acestuia din urmă în baza unui scenariu- tip patentat al sistemului politic. Pe de altă parte, cea a masculului, odată cu aventura cu apetisanta sa vecină Liudmila. De fapt, cel posedat din punct de vedere al experienţei sexuale, fiind însuşi Ivan Mihailovici, în vreme ce focoasa jună îi mai ţine şi o predică sută-n mie komsomolistă: „ Nu spunea oare şi Lenin, măreţul nostru conducător, acelaşi lucru: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi? Parcă aşa era.”
După aceea, totul a venit de la sine. Hotărârea lui Ivan Ivan Mihilovici de a pleca în căutarea fratelui neştiut devine însăşi expresia deplinei sale emancipări: „Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit până acum că există.”
Iar pentru ca aventura să fie deplină, primul pas îl face, noul Ivan Mihailovici, cu o mare îndoială: „Şi, totuşi, unde Dumnezeu o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?”
Cu aceste cuvinte îşi încheie Constantin Stan primul volum al acestei plănuite trilogii. Cum va evolua şi pe ce traseele va merge acest nou Ivan Mihailovici Saproşkinov? Va fi el un alt Ostap Bender sau doar un urmaş al rătăcitorilor „fii ai locotenetului Schmidt”( „marele şi neuitatul erou al Mării Baltice”) din galeria personajelor lui Ilf şi Petrov? Ori va avea o altă, nebănuită traiectorie? Asta numai Constantin Stan ne o poate spune. Până atunci, mergând pe mâna lui sigură şi pe ştiinţa sa bine dozată de a iscodi, de a vedea şi de a povesti, eu unul am serioase temeiuri să aştept cu încredere ceea ce va veni după (nerostitul) „va urma”.
*Constantin Stan „Gde Buharest” Editura CHARMIDES 2010
(revista Cronica, august, 2010)
Am scris înadins „personaj”şi nu „eroul principal” pentru că, la urma urmei, acest Ivan Mihailovici asta şi este: un personaj oarecare din lumea unei anumite Instituţii. Un personaj din galeria eroilor lui Gogol sau Cehov, un ins fără personalitate, definitiv captiv în mecanismele une instituţii care îşi are sediul la Moscova în vecinătatea Kremlinului şi, mai ales, a mausoleului unde odihneşte Vladimir Ilici. După toate semnele, ar putea fi vorba despre o Instituţie, înrudită cu altă Instituţie odinioară situată pe strada Liubianka, într-o clădire despre care se spunea că este singura clădire din întreaga Măreaţă Uniune de unde, din orice cameră şi de la orice etaj, se poate vedea foarte bine… Siberia! Sau, dacă nu, în orice caz o instituţie a aceluiaş mecanism de putere, opresiv şi alienant.
Iar acest Ivan Mihailovici este, prin excelenţă, un „hommo sovieticus”, aşa cum l-a descris kremlinologul Vladimir Wolkoff. Recrutat la absolvirea şcolii de un anume Tovkolea pentru a deveni „politiceschii rukavaditeli” (lucrător cu muncă politică n.n.), adolescentul Vania se transformă, încet dar sigur!, din <
Mai există, însă, un anume univers, bine tăinuit chiar şi celui mai vigilent ochi specializat, în care obscurul aparatcik se simte cu adevărat altul. Este universul cârciumii, acolo unde votca este zeiţa căreia i se dedică un adevărat ritual ale cărei reguli sunt la îndemâna unui cerc închis de iniţiaţi:„Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cei din faţa lui îi povestesc cine ştie ce şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu paharelele, cu sticlele în mână, urlând „davai vipiem”. Să bem, de ce să nu bem?”
Şi, totuşi, acest Ivan Mihailovici are de-a face cu două dureroase obsesii, care îi devorează fiinţa şi îi marchează existenţa. Prima vine de la Marfa Stanilova, geniul rău al vieţii sale şi sună aşa:”Dumneata, Ivan Mihailovici, ar trebuie să te străduieşti mai mult.” A doua are o poveste mai complicată şi ţine de înseşi tainiţele neguroase ale fiinţei sale. Un mesaj pe care l-a primit demult, pe căi întortocheate, de la „tăicuţu*”(soţul maicăi sale): „Aflase şi el („tăicuţu*”n.n.)- şi la un moment dat aflase şi Vania- ceea ce ştia tot satul: măcuţa lui îl făcuse cu un soldat român care, naiba ştie cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părţile ălea.”
Cât despre război, micul Vania îşi va întipări pe retina memoriei doar aceste scene dureroase: „Beau îndelung(consătenii înrtorşi de pe front n.n.) fără să scoată o vorbă. Din când în când, pe uliţe, vedeai pe câte unul dintre ei agitând cârja, fluturând ceea ce ar fi trebuit să fie mâna dreaptă sau stângă, rupând-o la fugă, uşor aplecat, şi strigând din răsputeri:”Na Berlin, Na Berlin, Na Berlin.”(„La Berlin”…n.n.)
Astfel, pe nesimţite, imperativul lui: „ar trebui să te străduieşti mai mult” se contopeşte şi se exprimă prin nevoia de a merge, dacă nu la Berlin, atunci, neapărat, la Bucureşti.
Contribuie, hotărâtor, la această decizie de a pleca dubla eliberare pe care o traversează Ivan Mihailovici. Pe de o parte, cea a funcţionarului din Instituţie de sub tutela lui Tovkolea, protectorul şi spiritul său diriguitor, odată cu mazilirea acestuia din urmă în baza unui scenariu- tip patentat al sistemului politic. Pe de altă parte, cea a masculului, odată cu aventura cu apetisanta sa vecină Liudmila. De fapt, cel posedat din punct de vedere al experienţei sexuale, fiind însuşi Ivan Mihailovici, în vreme ce focoasa jună îi mai ţine şi o predică sută-n mie komsomolistă: „ Nu spunea oare şi Lenin, măreţul nostru conducător, acelaşi lucru: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi? Parcă aşa era.”
După aceea, totul a venit de la sine. Hotărârea lui Ivan Ivan Mihilovici de a pleca în căutarea fratelui neştiut devine însăşi expresia deplinei sale emancipări: „Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit până acum că există.”
Iar pentru ca aventura să fie deplină, primul pas îl face, noul Ivan Mihailovici, cu o mare îndoială: „Şi, totuşi, unde Dumnezeu o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?”
Cu aceste cuvinte îşi încheie Constantin Stan primul volum al acestei plănuite trilogii. Cum va evolua şi pe ce traseele va merge acest nou Ivan Mihailovici Saproşkinov? Va fi el un alt Ostap Bender sau doar un urmaş al rătăcitorilor „fii ai locotenetului Schmidt”( „marele şi neuitatul erou al Mării Baltice”) din galeria personajelor lui Ilf şi Petrov? Ori va avea o altă, nebănuită traiectorie? Asta numai Constantin Stan ne o poate spune. Până atunci, mergând pe mâna lui sigură şi pe ştiinţa sa bine dozată de a iscodi, de a vedea şi de a povesti, eu unul am serioase temeiuri să aştept cu încredere ceea ce va veni după (nerostitul) „va urma”.
*Constantin Stan „Gde Buharest” Editura CHARMIDES 2010
(revista Cronica, august, 2010)
luni, 6 septembrie 2010
Confesiuni fără glorie
Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de a fi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce “spune lumea” sau de ce “se cade sau nu se cade”. E reflexul unei educaţii rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a trece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verde a semaforului. Probabil că mi s-au întipărit atât de crunt în creier tocmai pentru că aceste principii mi-au fost induse de tata, omul care, pe de altă parte, a avut cea mai mare încredere în mine şi care nu numai că îmi tolera, dar şi îmi încuraja toate pornirile de puşti rebel. Până la un punct, desigur. De exemplu, nu a crezut că fotbalul este incompatibil cu cartea, m-a lăsat să îmi consum energiile pe maidan jucând fotbal ore multe, întorcându-mă acasă cu genunchii juliţi, cu cucuie ori cu vânătăi urâte pe corp, l-am văzut chiar un pic mândru când am fost cooptat la piticii lui Dinamo, dar i-a cerut antrenorului să nu mă mai primească în echipă atunci când l-am luat pe un unul cu fulgi cu tot aruncându-l pe pista de zgură a terenului. Totul aseznat cu o înjurătură scârboasă. “Poţi juca fotbal şi fără să devii golan”, mi-a spus. Am renunţat fără nicio părere de rău la presupusa mea carieră fotbalistică, mulţumindu-ne mai târziu amândoi să mergem la meciuri împreună., ori să le comentăm. Lunea, îmi aducea “Sportul”, iar când am început să public în “Luceafărul” îmi aducea sâmbăta revista şi dacă nu mă sculasem mi-o aşeza pe măsuţa unde ne beam amândoi cafeaua. Nu o deschidea. Îi făcea plăcere să mă vadă pe mine răsfoind-o febril în căutarea fragmentului de proză sau a rubricii pentru ca abia mai apoi să i le arăt şi lui.
Ei bine, tata tocmai murise, eu fusesem repartizat dracului pomană, într-o comună aşezată parcă într-o văgăună, mă trezeam la patru şi jumătate dimineaţa spre a prinde rata de ora 6 –singura de altfel -, mă întorceam după naveta asta zilnică rupt de oboseală şi fără nicio o pornire de a mai ieşi serile la teatru, la film, ori la o bere cu amicii. Renunţasem chiar şi la duminicile de le cenaclul “Junimea” chiar dacă, din când în când, profesorul Crohmălniceanu –cu care mai vorbeam la telefon – mă îndemna să vin spre a nu mă lăsa copleşit de rutina zilnică. De aceea, aşteptam vacanţele cu atâta febrilitate – eram din nou liber, acea libertate care te umple de fericire pentru că se exprimă în gesturile mici: să mă trezesc când m-am săturat de somn, să lenevesc sau nu cu o carte în mână, să ies la plimbare fără niciun scop, lăsându-mă purtat doar de paşi şi de decizia de moment. Atunci am conştientizat că oamenii cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă, cărora le pasă de tine fie doar numai gândindu-se la tine –dar şi tu la ei, pentru că prietenia este un sentiment, o stare şi o pragmatică biunivocă – pot fi întâlnţi şi întămplător. Iar uneori exact atunci când simţeai mai acut, aproape dureros, nevoia de a-ţi limpezi gândurile, sentimentele, viaţa, tăcând alături de cineva. De ce atunci? Pentru că atunci, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, ieşind în oraş, neurmând vreun traseu deja ştiut, deja impregnat de urmele vieţii noastre, mă întâlneam cu aceiaşi, foarte puţini, foşti colegi de care mă lega o prietenie dincolo de cuvinte şi de stări declarate. Unii nici nu erau din Bucureşti. Simţiseră ca şi mine dureroasa răvăşire de a întâlni pe cineva cu care doar tăcând l-ar linişti, l-ar scoate din depresie, i-ar da un mobil –oricât de mic – spre a-şi duce existenţa, aşa searbăda cum era, mai departe cu un pic de optimism, şi o porniseră spre oraş, apoi prin oraşul ăsta atât de mare încât, dacă vrei, nu îţi intersectezi drumurile cu nimeni cunoscut o viaţă întreagă. Iată că noi ne găseam, ni se intersectau melancoliile, grijile şi tristeţile, bucuriile mici şi speranţele fără de care ne-am lua viaţa de trei ori pe zi! De altfel, cred că asta e esenţa prieteniei: când ai necazuri, cunoştinţele dispar, amicii se văd preocupaţi de propriile griji mărunte –pe care ţi le expun chiar aşa, în derizoriul lor, tocmai spre a înţelege tu că refuzul lor este cât se poate de limpede. Numai cei care îţi sunt cu adevărat prieteni au curajul de a sta lângă tine atunci când treci printr-un moment de cumpănă. Iar un prieten adevărat apare fără a fi invocat, fără a-l căuta tu cu disperare, cerându-I sprijinul. Îi poţi spune orice ai pe suflet fără să te simţi umilit, fără gândul că, văzându-te în momentele tale de slăbiciune supremă, va avea un complex de superioritate faţă de tine sau, mai rău, va şti să speculeze, în mici şantaje, ceea ce ştie de la tine. Acei oameni care apar numai când lor le e rău, dar dispar sau aşază în faţa ta o barieră cinică a refuzului şi a indiferenţei sunt egoiştii feroce, cei care cred că toate lumea trebuie să le fie prietenă, iar ei nu trebuie să fie prieteni cu (mai) nimeni. Sau, oricum, nu cu tine!
sâmbătă, 4 septembrie 2010
Viaţa ca literatură
La mare (I)
Am copilărit într-un cartier mărginit de calea ferată Bucureşti-Constanţa. Dincolo de ea se întindea o lume aparte. Era mai întâi pădurea, o pădure pe care cu cât o exploram mai temeinic cu atât ne oferea alte şi alte locuri neaflate până atunci, exact ca într-un eseu al lui Ortega y Gasset: pădurea era undeva, de fapt totdeauna, dincolo de locul unde ne găseam: de departe, vedeam doar o culoare verde-întunecat, arămie, sau trista combinaţie negru-alb în timpul iernii, din marginea ei vedeam câţiva arbori, apoi, înaintând, ea se întrupa într-un luminiş pentru ca, odată ajunşi acolo, să se proiecteze dincolo de noi într-o altă cale sau altă adunare de poteci sau arbori. Drumurile noastre erau astfel mereu imprevizibile, niciodată aceleaşi, iar pădurea mereu misterioasă, surprinzătoare şi fără sfârşit. Dincolo de ea, pentru că adesea ne trezeam ieşind din pădure, se întindeau câmpuri şi livezi tentante şi nişte case se întrupau numai în lătrăturile înfundate ale unor câini răguşiţi. Eram în marginea (cealaltă) a pădurii şi din nou ea se afla dincolo de noi, învăluită într-o tăcere păstoasă care ne trăgea înapoi. Ştiu că în pădure nu se vorbea decât foarte puţin şi foarte încet, că obişnuitele glume ivzodite din neastâmpărul vârstei nu îşi mai aflau locul, că deseori ne scoteam tenişii sau sandalele pentru a simţi cărarea plină de frunze, ghinde, ramuri uscate sub picioare. Cu fiecare explorare a universului de gâze, păsări, viorele, micşunele sau brebenei, de arbori venind de departe, poate tocmai din codrii Vlăsiei de care citisem în cărţi, de tufe şi peri şi meri sălbatici –nicicând un fruct nu a mai avut aroma merelor sau perelor aflate printre
Tot dincolo de calea ferată se întindeau lacurile. Veneau dinspre Pipera şi Tunari spre a se duce, pe sub calea ferată, în Colentina, care, în fapt, pentru noi, localnicii, se chema pe porţiuni Arini şi Mila Morţii. La Arini am învăţat să înot, să sar din sălciile de pe mal, la Mila Morţii mi-am dat examenul apei curgătoare, înşelătoare, şi al scufundării după scoici, dar pe balta care avea câţiva kilometri lungime şi o lăţime de 100-150 am descoperit că într-o altă viaţă am fost vietate acvatică. Dacă-ar fi fost posibil, aş fi dormit pe apă, mi-aş fi făcut culcuş de somn pe apă pentru că de vise mi-l încropisem în amurgurile în care înotam, singurel pe toată baltă, câteva ceasuri. Mă simţeam în siguranţă, mă linişteam, nimic nu mă mai putea atinge, învolbura, răni. Şi azi, dacă aş putea să aleg, aş trece mai degrabă o apă înotând decât să o traversez pe-o punte sau pe-un pod!
Balta, pădurea, maidanul amenajat cu râvnă pentru a ne da iluzia că e un teren de fotbal adevărat, cozile la pâine, sifoane, butelii, îngheţata pe băţ şi limonadele de pere, vişine sau mere, savarina ca o culme a delicateselor găsite în cofetăria –singura – a cartierului, filmele de la ateneul popular, lăptarul cu faetonul său care părea pus pe catalige nu pe roţi, şcoala generală nr. 40 şi dascălii cu poveştile şi firile lor atât de ciudate, nopţile de Înviere şi sărbătorile de iarnă, Nuşa, Tina, Nina, altă Tina, Vali, Paula, Ştefania, Gena, Titina, Gămălie, Caras, Ciulic, Prinţul, Borţea, Mucea, ai lu Croitoru, erau lumea. Lumea noastră. Şi singura nu numai reală ci şi posibilă. Asta până într-o vară când trenurile ne-au fluturat în afara perdelelor nişte chipuri aşa cum nu mai văzuserăm până atunci: erau bronzate, dar nu ca noi, tuciurii arşi de soarele nemilos al verii, erau zâmbitori altfel decât ştiam noi că e veselia de pe un chip, părul le era strălucitor de parcă toţi ar fi fost blonzi, fetele nu purtau bentiţe şi nici tricouri băieţeşti ci rochiţe care le dezveleau umerii. Trenurile astea – şi cu ele oamenii aceia de la ferestrele lor – se duceau şi se întorceau de la mare, aveam să aflăm. Acolo trebuie că era o altă lume. O lume care părea că nu seamănă deloc cu lumea noastră. Când am citit Cehov, mi-a fost uşor să înţeleg ce voia să însemne dorinţa, visul şi imposibilitatea lui când se murmura, se implora, se ţipa cu disperare în Livada de vişini: “La Moscova, la Moscova, la Moscova” pentru că şi noi probabil ne ziceam în gând “la mare, la mare, la mare”.
Şi asta chiar dacă pentru băieţii deveniţi bărbaţi –doar de-aia făcuseră armata – marea era ceva cu care ne speriau toată ziua “băi, puneţi mâna pe carte că, dacă nimeriţi la marină, dracu v-a luat!” Pentru că pe primul dintre noi care a plecat în armată pentru că ratase la facultate, chiar la Marină l-au luat, aveam să văd marea, cu toată gaşca din cartier, ducându-ne să îl vedem, să îl susţinem şi să-l facem să verse lacrimi amare ca Smărăndiţa lui Nică la depunerea jurământului militar.
vineri, 3 septembrie 2010
Sub lupă
Bancuri cu poliţişti
Ceea ce vă voi spune nu e banc, deci nu veţi râde cu lacrimi: un tânăr a fost amendat de către doi poliţişti comunitari pentru că l-au auzit spunând bancuri cu poliţişti. Tânărul nu se urcase pe-o scenă improvizată, nu înterupsese circulaţia spre a protesta spunând bancuri, nu era în metrou sau alt mijloc de transport public. Mergea pe stradă şi-i spunea unui amic un banc. Probabil era un banc cu doi proşti de poliţişti care trag cu urechea la ce se spune despre ei pe stradă. Sau era vorba despre un banc cu doi porci, iar domniile lor s–au simţit lezaţi pentru că, nu-i aşa, organele ştiu şi ele cine sunt porcii. Nu numai din bancuri.
Trebuia să trăiesc într-o Românie care are înscrisă în Constituţie libertatea de exprimare pe o plajă atât de largă încât se întinde de la libertatea preşedinţilor de a-şi face contestatarii “animale” (Ion Iliescu citire) sau “dobitoace” (Traian Băsescu pritocire) până la libertatea polticienilor de a-şi invita colegele să se ducă “pe centură” (adică să se facă curve, dacă cineva nu înţelege expresia) şi mizilicul indecent pe care îl aud zilnic în tramvaie, troleibuze, metrouri, precum şi la posturile de televiziune spre a afla ce este cu adevărat absurdul. Acest absurd este de a trăi într-un stat democratic, liber, într-o ţară despre care se spune că-I plină de umor, într-o lume în care bancul a ţinut şi de foame şi de sete şi de revoltă şi de artă şi de ideologie, care, toate un loc dau România mea terfelită de zor prin legi şi decrete, se află sub bici poliţienesc. Când organul –ăla cu burtă care fuge după infractori cam cu graţia cu care fuge o raţă leşească după care s-a aruncat cu făcăleţul, după cum zicea Eugen Barbu, parcă, acelaşi “ăla” care se roagă de şmecheri să nu-l mai scuipe în ochi, şi tot ăla care se îmbăţoşează, exact ca organul nesimţitului în biserică, în faţa unui prea paşnic cetăţean care a trecut strada dincolo de “zebră” – taie şi spânzură, este cel mai important şi amendează după cum i se umflă lui orgoliul numit guşă, confundândus-e cu legea, statul poliţienesc e-n floare, iar comunismul nu a murit. Au murit degeaba nişte oameni, nişte tineri care chiar au crezut că pe ce pune pardonul istoria se mai poate lua înapoi. Pas cu pas, amânunt cu amânunt, semnal de semnal, fenomen cu fenomen, suntem tot mai aproape de trecutul nostru. Acel trecut pe care îl înfierează mai toată lumea şi pe care mai toată lumea îl pune în practică.
Ce e de făcut? Eu zic că domnul ministru al internelor (deci, şeful cel mare al poliţiştilor) ar trebui să aibă umor. Ca să se vadă că are umor ar trebui să se vadă că ştie să guste un banc. Un banc cu poliţişti, desigur. Aşa că vă propun să-l ajutăm colecţionând bancuri cu poliţişti. Trimiteţi-mi=le pe adresa redacţiei sau pe comentarii la acest articol de pe blog şi eu mă angajez să i le ofer domnului ministru chiar şi sub forma unei cărţulii scoasă pe cheltuială proprie. Dacă e să mă amendeze voi crede că o merit: doar trăiesc în România şi de douăzeci de ani nimeni nu mă obligă să fac asta! Adică, să rămân aici! În viaţă, plăteşti ca domn sau ca prost!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
