Penalty

Mie, nu de Franţa, ci de Luxemburg mi-e frică!

Fiind eu afon, nu an fost niciodată în cor. Nici in corul clasei, nici în cel al şcolii, nici în cel al regimentului. N-oi fi făcând eu figură de Gică contra, dar, atunci când e prea multă lume de aceeaşi părere, mai ales atunci când se îndreaptă spre odioasa unanimitate, ceva mă pune pe gânduri, mă face să mă întreb: chiar aşa, domnule? Aşadar, nu îmi face nicio plăcere să intru în corul contestatarilor lui Lucescu jr. Am întors naţionala lui –că a mea nu e -, pe toate părţile selecţiei şi jocului, că părţile rezultatelor nu aveam cum să le întorc spre a-i fi măcar astea favorabile! – şi vă jur că nu am găsit o fărămiţă de argument favorabil lui. Timp a avut berechet. Nu l-au presat rezultatele –şi văd că nici nu-l presează! -, lumea l-a primit cu entuziasm, chiar dacă au mai fost cârcotaşi ca mine care am spus că nu va face treabă bună la naţională -, criza nu l-a afectat, de îndată ce pentru două jocuri cu echipe de calibrul Avântului Crevedia de pe vremuri că cine ştie ce a mai devenit şi echipuţa asta între timp! federaţia promitea prime măricele, selecţia şi-a făcut-o după cum l-a tăiat pe el capul, de băgat în teren a băgat pe cine a poftit 'mnealui, iar schemele de joc şi tactica fiecărui meci au stat în mânuţele alea ale lui două la număr. Placa aia cu “nu mai există echipe mici” o punem noi de fiecare dată când ne bat ăia mici, când jucăm noi cu ăia mari filosofia pică şi-o întoarcem ca la Ploieşti: “păi, ne punem noi cu ăia” şi începem să le numărăm milioanele de euro puse în cuibarul fiecărui jucător şi al întregii echipe. Bref, Albania a crescut şi a venit cu tupeul unei echipe mari propunându-şi să ne bată, “România nu mai sperie pe nimeni”, ne-a zis-o de la obraz Albert Duro, fratele altui Duro care a jucat şi pe la Steaua pe post de desţelenitor de gazon şi tibii. Ca orice echipă mare, Albania nu s-a speriat de golul primit în ultimele minute, Muzaka i-a zis lui Rădoi pe arăbeşte “las-o”, Mirel o fi crezut că-i vreun coechipier de la vestita lui formaţie –na că i-am uitat numele!- şi a lăsat-o iar skipper-ul a dat-o în poartă. La aşa creştinească fapta se asocie şi Lobonţ care nici n-a ieşit pe centrare, nici n-a stat în poartă să îşi facă şi să ne facă şi nouă viaţa frumoasă. Vă daţi seama cum se vedeau naţionala şi Lucescu cel mic şi fără frică (de demisie sau demitere) dacă am fi bătut cu 1-0 Albania? Victoria Belarusului (care nu înseamnă rusul frumos ci rusul cel alb!) la Paris în faţa Franţei ar fi fost o bagatelă, faţă de “coeziunea grupului”, “inteligenţa jocului”, “puterea de dăruire”, “dominarea teritorială autoritară” şi “inspiraţia de geniu a lui Răzvan de a-l arunca în focul luptei pe Bogdan Stancu – cel mai în formă atacant al momentului”. Toate vorbele astea frumos ticluite s-au dus ăleia (ca să nu fiu pornografic!) de suflet! La Minsk, noi am tratat Belarus ca pe o echipă mare, iar bieloruşii pe noi ca pe-o echipă mare. Ei abia bătuseră Franţa, noi smulsesem un punct Albaniei. A urmat un joc urât (“tacticizat” zic specialiştii) şi chiar foarte urât în a doua repriză, de bubuială a balonului, de pase în gâtul coechipierului, de jucători –şi de la ei şi de la noi – care loveau mingea numai în colţurile ei! 0-0, zero (fotbal) la zero (fotbal), nula na nula, cum zic vecinii noştri bulgari. Noi ne-am atins însă măreţul ţel: ne-am cocoţat deasupra Luxemburgului cu două puncte mai mult decât ei care nu au niciunul! Nu râdeţi, oameni buni: mie, nu de Franţa mi-e teamă, ci de Luxemburg. Sunt convins că a ajuns până şi la ei filosofia noastră “nu există echipe mici”, iar ei doresc să confirme pe pielea noastră această metafizică născută direct din spiritul nostru mioritic. În fond, şi Luxemburgul trebuie odată şi-odată, să facă istorie, să ia trei puncte, să nu mai fie ultima în orice grupă ar juca, iar fatalitatea face ca tocmai noi să le stăm în cale. Şi dacă pe noi a căzut măgăreaţa ce să facem, ne resemnăm! Ce mi-e “şi de-o fi să mor”, ce mi-e “şi de-o fi să ne bată şi Luxemburgul”?!
Ce râsu’ lumii e acum calculul nostru că vom face 18 puncte din 18 posibile cu Albania, Belarus şi Luxemburg! 18 nu mai putem face. Măcar să mai punem câte unul la fiecare meci cu piticii care arata cu adevărat ca nişte granzi pentru noi, românii!

("Penalty" este o rubrica in saptamanalul "Luceafarul de dimineata")