Cronica literara

Hommo sovieticus se emancipeaza
de Serban Cionoff

Primul lucru care mi-a venit în minte citind titlul noii cărţi a lui Constantin Stan: „Gde Buharest”(*) a fost anecdota care circula pe vremea „invaziei frăţeşti” în Cehoslovacia: „Vizitaţi Uniunea Sovietică până nu vă vizitează ea pe voi!” Fiindcă Ivan Mihailovici Saproşkinov, eroul acestei captivante naraţiuni, asta şi va face: va porni spre România într-o aventură temerară spre a-şi găsi un frate despre care nu ştie mai mult decât că… s-ar putea să existe.
Am scris înadins „personaj”şi nu „eroul principal” pentru că, la urma urmei, acest Ivan Mihailovici asta şi este: un personaj oarecare din lumea unei anumite Instituţii. Un personaj din galeria eroilor lui Gogol sau Cehov, un ins fără personalitate, definitiv captiv în mecanismele une instituţii care îşi are sediul la Moscova în vecinătatea Kremlinului şi, mai ales, a mausoleului unde odihneşte Vladimir Ilici. După toate semnele, ar putea fi vorba despre o Instituţie, înrudită cu altă Instituţie odinioară situată pe strada Liubianka, într-o clădire despre care se spunea că este singura clădire din întreaga Măreaţă Uniune de unde, din orice cameră şi de la orice etaj, se poate vedea foarte bine… Siberia! Sau, dacă nu, în orice caz o instituţie a aceluiaş mecanism de putere, opresiv şi alienant.
Iar acest Ivan Mihailovici este, prin excelenţă, un „hommo sovieticus”, aşa cum l-a descris kremlinologul Vladimir Wolkoff. Recrutat la absolvirea şcolii de un anume Tovkolea pentru a deveni „politiceschii rukavaditeli” (lucrător cu muncă politică n.n.), adolescentul Vania se transformă, încet dar sigur!, din <> în <>:„Cetăţeanul Saproşkinov, dar mai ales tovarăşul Saproşkinov, a avut mult de luptat cu vechile mentalităţi care –l trăgeau înapoi gata-gata să fie un retrograd, un înapoiat, un om fără orizont politic.Sub îndrumarea părintească a tovarăşului învăţase să se controleze, să privească adică numai înainte şi numai spre colectiv, nu înapoi şi individualist, lăsându-se copleşit de idealuri meschine.”
Mai există, însă, un anume univers, bine tăinuit chiar şi celui mai vigilent ochi specializat, în care obscurul aparatcik se simte cu adevărat altul. Este universul cârciumii, acolo unde votca este zeiţa căreia i se dedică un adevărat ritual ale cărei reguli sunt la îndemâna unui cerc închis de iniţiaţi:„Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cei din faţa lui îi povestesc cine ştie ce şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu paharelele, cu sticlele în mână, urlând „davai vipiem”. Să bem, de ce să nu bem?”
Şi, totuşi, acest Ivan Mihailovici are de-a face cu două dureroase obsesii, care îi devorează fiinţa şi îi marchează existenţa. Prima vine de la Marfa Stanilova, geniul rău al vieţii sale şi sună aşa:”Dumneata, Ivan Mihailovici, ar trebuie să te străduieşti mai mult.” A doua are o poveste mai complicată şi ţine de înseşi tainiţele neguroase ale fiinţei sale. Un mesaj pe care l-a primit demult, pe căi întortocheate, de la „tăicuţu*”(soţul maicăi sale): „Aflase şi el („tăicuţu*”n.n.)- şi la un moment dat aflase şi Vania- ceea ce ştia tot satul: măcuţa lui îl făcuse cu un soldat român care, naiba ştie cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părţile ălea.”
Cât despre război, micul Vania îşi va întipări pe retina memoriei doar aceste scene dureroase: „Beau îndelung(consătenii înrtorşi de pe front n.n.) fără să scoată o vorbă. Din când în când, pe uliţe, vedeai pe câte unul dintre ei agitând cârja, fluturând ceea ce ar fi trebuit să fie mâna dreaptă sau stângă, rupând-o la fugă, uşor aplecat, şi strigând din răsputeri:”Na Berlin, Na Berlin, Na Berlin.”(„La Berlin”…n.n.)
Astfel, pe nesimţite, imperativul lui: „ar trebui să te străduieşti mai mult” se contopeşte şi se exprimă prin nevoia de a merge, dacă nu la Berlin, atunci, neapărat, la Bucureşti.
Contribuie, hotărâtor, la această decizie de a pleca dubla eliberare pe care o traversează Ivan Mihailovici. Pe de o parte, cea a funcţionarului din Instituţie de sub tutela lui Tovkolea, protectorul şi spiritul său diriguitor, odată cu mazilirea acestuia din urmă în baza unui scenariu- tip patentat al sistemului politic. Pe de altă parte, cea a masculului, odată cu aventura cu apetisanta sa vecină Liudmila. De fapt, cel posedat din punct de vedere al experienţei sexuale, fiind însuşi Ivan Mihailovici, în vreme ce focoasa jună îi mai ţine şi o predică sută-n mie komsomolistă: „ Nu spunea oare şi Lenin, măreţul nostru conducător, acelaşi lucru: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi? Parcă aşa era.”
După aceea, totul a venit de la sine. Hotărârea lui Ivan Ivan Mihilovici de a pleca în căutarea fratelui neştiut devine însăşi expresia deplinei sale emancipări: „Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit până acum că există.”
Iar pentru ca aventura să fie deplină, primul pas îl face, noul Ivan Mihailovici, cu o mare îndoială: „Şi, totuşi, unde Dumnezeu o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?”
Cu aceste cuvinte îşi încheie Constantin Stan primul volum al acestei plănuite trilogii. Cum va evolua şi pe ce traseele va merge acest nou Ivan Mihailovici Saproşkinov? Va fi el un alt Ostap Bender sau doar un urmaş al rătăcitorilor „fii ai locotenetului Schmidt”( „marele şi neuitatul erou al Mării Baltice”) din galeria personajelor lui Ilf şi Petrov? Ori va avea o altă, nebănuită traiectorie? Asta numai Constantin Stan ne o poate spune. Până atunci, mergând pe mâna lui sigură şi pe ştiinţa sa bine dozată de a iscodi, de a vedea şi de a povesti, eu unul am serioase temeiuri să aştept cu încredere ceea ce va veni după (nerostitul) „va urma”.

*Constantin Stan „Gde Buharest” Editura CHARMIDES 2010


(revista Cronica, august, 2010)