Viaţa ca literatură

Noaptea, în larg

Abia când mi-am întocmit volumul de proză scurtă “Provizoriu, Sud”, adunând eu pentru prima oară povestiri scrise în anii de tinereţe, mi-am dat seama cât de prezentă era marea în preocupările, în subiectele noastre zilnice şi mai apoi literare. Când Horia Tabacu mi-a trimis volumul său “Drumul până la Piaţa Romană” în format electronic, înainte de a-l da la tipar, mi-am cristalizat ideea că marea este o constantă a generaţiei noastre. De Horia mă leagă o prietenie de decenii deşi biografiile noastră încep să aibă puncte comune abia odată cu facultatea. El e băiat de centru, s-a născut, a copilărit şi-a şi-a dus o bună parte din viaţă în blocul Union, adică în perimetrul zero al Bucureştiului, buricul-buricului, cum s-ar zice, a fost ghid inclusiv pe litoral, a cunoscut şi cunoaşte în amănunt lumea şi viaţa mondenă a oraşului, a avut dintotdeauna şi are şarmul omului umblat prin toate mediile. Eu sunt copil de marginea Bucureştiului. Aşadar, vieţile noastre au fost construite pe alte temelii. Biografiile au început să aibă tangenţe odată cu Filologia, mai apoi cu naveta făcută ca profesori stagiari, cu intrarea în redacţii: el la “Informaţia Bucureştiului”, eu – la “Scânteia tineretului”. Cu mult, mult timp în urmă, i-am citit nişte proze care m-au convins să mă ţin de el, să-i tot zic să scrie, să publice. Venea cu o altă lume decât cea îndeobşte a noastră, a junimiştilor, o lume scăpătată, apusă, insuliţe de viaţă dinaintea instaurării comunismului, lumi care pluteau în derivă pe oceanul proletar: lumea hipodromului şi a jucătorilor de pariuri la Ploieşti, a bătrânilor scrobiţi din case care miroseau a solemnitate, rafinament şi crepuscul. S-a lăsat greu convins să îşi adune povestirile într-un volum. Nu vedea nicio motivaţie în a tipări. M-a întrebat, după ce am luat premiul Academiei pentru “Gerda”, cu ce bani m-am ales după o aşa carte şi după un aşa succes. A fost dezamăgit când a aflat. Şi, totuşi, anul acesta a scos “Drumul până la Piaţa Romană”, un excepţional volum de povestiri despre care voi scrie altădată. Pentru rândurile de faţă vreau să semnalez doar povestirea care se cheamă “Noaptea, în larg”. Trei prieteni –doi băieţi şi o fată -, aflaţi la o vârstă a aşezării, 30 de ani, petrec la mare un concediu fără griji, regăsindu-se, amăgitor, ca în vremea adolescenţei. Cei doi tineri o iubesc, amândoi, pe tânara femeie –şi ea pe ei, exact ca atunci demult - sunt sociabili, glumeţi, oamenii îi îndrăgesc imediat, hotelul este unul de lux, mâncarea bună, barurile de noapte oferă relaxare. Un vapor, un yacht, staţionat undeva în larg, le stârneşte curiozitatea şi brusc pofta de aventură. Se decid să înoate până la el, deşi nu ştiu ce vor găsi şi cum vor fi întâmpinaţi. Pe yacht e doar o familie - doamna şi domnul Boudon – care nu se miră, nu se intrigă de apariţia unor musafiri veniţi din apă. Ei sunt politicoşi, doamna se scuză pentru deranj şi pentru ţinuta cam prea de casă, domnul le arată camera în care îşi practică hobby-ul – meteorologia. Sunt serviţi cu prăjiturele ţinute exlusiv pentru astfel de ocazii, deci suficient de vechi, dar încă bune. Fiecare obiect de pe vapor are o istorie, aşadar, o etichetă care marchează data la care a fost achiziţionat şi, evident, locul. Familia Boudon a văzut multe locuri. Abia când se vor întoarce la mal, cei trei vor constata ca Boudon-ii nu întrebaseră nimic despre ei. Notaţia, de factură behavior-istă, a stilului lui Horia creează adâncimi de parabolă. Vaporul din larg, cu solitudininea, inaccesibilitatea şi luminile lui misterioase, poate fi lumea occidentală la care visam toţi românii pe-atunci, dar poate fi, în sens uman, şi idealul la care tindem toţi. Depărtat şi inabordabil, ne fascinează, ajunşi la el, atingându-l, trecându-l în concret, e searbăd, convenţional, lipsit de emoţia vieţii. Pentru cei trei, yacht-ul poate fi şi idealul la care visaseră în adolescenţa lor, dar şi proiecţia vieţii lor viitoare; visurile, patimile, exaltarea, frenezia, toate se vor stinge în nişte amintiri pe care vor pune etichete, datându-le, numai bune de arătat unor eventuali musafiri, unor cunoştinţe, golindu-le de orice freamăt.
Pentru generaţia mea, marea a fost un spaţiu spiritual. Am învăţat multe despre noi, despre lume, despre viaţă, despre degradarea idealului în existenţă, despre vremea care trece şi care niciodată nu se va mai întoarce, despre lumea civilizată care e şi ipocrită şi dezumanizată în politeţea şi convenţionalismul ei, despre iubiri imposibile şi aventuri care marchează toată viaţa.