Confesiuni fără glorie

Diploma de bac

Mi-a trebuit după un amar de ani diploma de bacalaureat. Habar n-aveam pe unde poate fi. Am aflat-o în cele din urmă în casa părintească pusă bine de mama cu o mulţime de alte diplome luate de mine la şcoala generală, la liceu şi chiar la Festivalul artei studenţeşti. Nu-mi mai aminteam mare lucru din anii de liceu, clădirea fostului pension de fete, “Lic. 16” şi în cele din urmă “George Coşbuc” nu mi-a plăcut niciodată, iar cei patru ani probabil că am încercat din răsputeri să-i şterg din memorie. Nu mi-a plăcut în sine clădirea veche, cu aer de temniţă. Sunetul sec de fiare cu care se închideau porţile la 7,30, fix la 7,30, îmi dădea fiori şi-mi crea senzaţia că nu voi mai ieşi niciodată de-acolo. Începeau însă cursurile şi totul intra în normal, învăţatul nu mi-a produs vreodată disconfort, ba, dimpotrivă, aş zice că învăţam cu plăcere, colegii erau haioşi (cei din Colentina, Obor) sau ceva mai reţinuţi (cei din jurul liceului – adică de pe Mântuleasa, Hristo Botev, Paleologului), dar ne înţelegeam bine, colegele – ca orice adolescente de pe vremea aia – care mai micuţe, care mai gureşe, care mai molatece, care mai zburdalnice, colege care nu prea ne inspirau, poveştile de dragoste încropindu-se cu cele din anii mai mici, de obicei cu cea care stătea în aceeaşi bancă la cursurile de după-amiază. Pe vremea aceea, clasele mari – a XI-a şi a XII-a - aveau cursuri dimineaţa, iar cele mici – după-amiaza. Cele câteva minute în care ne intersectam erau suficiente pentru a ochi cine ne ia locul în bancă. Acelaşi lucru, desigur, îl făceam şi cele mici. Urmau bileţele lăsate în pupitru, poezioare, caiete de oracole, până când unul îşi lua inima în dinţi şi făcea declaraţia supremă: “mă aştepţi diseară la 18,30 în faţa liceului?” sau “te aştept diseară…” O aşteptai, pe trotuarul din faţa liceului, ea se desprindea din cârdul de colege cu care ieşea, care chicoteau şi se înroşeau mai abitir decât ea, tu îi luai servieta şi o porneaţi pe jos o staţie, două, trei, vorbind despre ce aţi mai făcut la şcoală. Plimbările astea se repetau uneori fără nicio finalitate: tu o invitai, cam cu jumătate de gură, duminica la film sau la cofetăria “Liliacul”, fata nu ştia dacă mama o să-i dea voie să plece duminica după-amiaza de-acasă. Cam pe aici sfârşeau mai toate poveştile din pricină de nepotrivire de orar!
M-am uitat pe spatele diplomei, acolo unde sunt înscrise notele de la fiecare materie pentru fiecare an de studiu. Am avut mici surprize; mediile îmi arată că eram un elev bun la materiile grele –matematică, fizică, română -, foarte bun la istorie, dar niciodată cu zece la sport şi zău că habar nu am de ce nu aveam zece de îndată ce mă aduc aminte ca un bun gimnast, un bun atlet (posesor al unui 5,90 m la săritura în lungime, competitiv chiar şi la naţionalele de juniori!), jucător cu mare dexteritate de volei, baschet ca să nu mai zic de fotbal! Să mă fi sancţionat profesorul –parcă Penea îl chema – pentru echipamentul pe care îl mai uitam acasă sau pentru chiulurile de la ora lui, săvârşite pe la sala de festivităţi în scopul nobil de a învăţa pentru vreo teză? Nu ştiu. Mediile de la română mă amuză şi acum pentru că le ţin bine minte. Doamna Mancaş nu mai avea nicio tragere de inimă fiind în pragul pensionării aşa că uneori nici nu ştia despre ce vorbesc eu în teze, extemporale sau la tablă. Ca să nu se păcălească îmi dădea 9. La bac am luat doar 9,50 pentru că la scris –“Evoluţia romanului românesc după 23 August 1944” – am omis “La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, dar am prezentat pe larg romanul lui Petru Popescu “Prins”. Colosală e descoperirea că în clasa a XII-a mediile s-au făcut strict aritmetic, nerotunjite. Era reforma Maliţa din câte îmi mai aduc aminte. Îmi pare rău că nu ştiam asta când l-am avut invitat la Clubul de proză să-l întreb ce credea că spor va aduce învăţământului românesc calcularea strictă a mediilor De aceea, mă uit cu mare mândrie la media de 6,92 la matematică, amintindu-mi că doamna Givu avea pentru mine o slăbiciune aparte, dându-mi cu cea mai mare lejeritate toate notele de la 2 la 10. Şi chiar într-o singură zi, pentru că, de exemplu, joia aveam nu mai puţin de patru ore la rând cu dânsa! Mă prindea deseori mai preocupat de conversaţia cu colega mea Monica Wexler –care mă iniţia în tainele portjartierelor, ciorapilor de nylon şi a sutienelor cu doi năsturei (p-ăsta doar mi-l descria şi îmi dădea indicaţii teoretice cum se desface!) decât de rezolvarea problemelor de pe tablă: mă ridica în picioare, eram întrebat rapid şi la fel de rapid îmi trântea doiul. La fel de rapid însă,când găseam o rezolvare originală, îmi dădea zece!
Ceva însă mă intrigă, mă nelinişteşte pentru că nu îmi aduc aminte nimic. Ştiu pentru ce am luat 9 la purtare în clasa a X-a (un conflict apocaliptic cu profesoara de chimie), dar în clasa a XI-a? Ce-oi fi făcut eu în clasa a XI-a pentru o asemenea drastică sancţiune (şi nu e glumă: un punct scăzut la purtare pe vremea aia era o raritate!) Să fi fost oare pentru gazeta de perete hipiotă “Je veux regarder Dieu en face” scoasă cu colegul Liviu Russu (azi, preşedintele Filialei Sculptură a UAP), să fi fost pentru aventura, aflată şi de cancelaria profesorilor, în cinema-ul Mioriţa (actuala “Europa”) cu colega Viorica Szabo? Trebuie să-l întreb pe Liviu poate îşi mai aminteşte el!