Sub lupă

Bancuri cu poliţişti

Ceea ce vă voi spune nu e banc, deci nu veţi râde cu lacrimi: un tânăr a fost amendat de către doi poliţişti comunitari pentru că l-au auzit spunând bancuri cu poliţişti. Tânărul nu se urcase pe-o scenă improvizată, nu înterupsese circulaţia spre a protesta spunând bancuri, nu era în metrou sau alt mijloc de transport public. Mergea pe stradă şi-i spunea unui amic un banc. Probabil era un banc cu doi proşti de poliţişti care trag cu urechea la ce se spune despre ei pe stradă. Sau era vorba despre un banc cu doi porci, iar domniile lor s–au simţit lezaţi pentru că, nu-i aşa, organele ştiu şi ele cine sunt porcii. Nu numai din bancuri.

Trebuia să trăiesc într-o Românie care are înscrisă în Constituţie libertatea de exprimare pe o plajă atât de largă încât se întinde de la libertatea preşedinţilor de a-şi face contestatarii “animale” (Ion Iliescu citire) sau “dobitoace” (Traian Băsescu pritocire) până la libertatea polticienilor de a-şi invita colegele să se ducă “pe centură” (adică să se facă curve, dacă cineva nu înţelege expresia) şi mizilicul indecent pe care îl aud zilnic în tramvaie, troleibuze, metrouri, precum şi la posturile de televiziune spre a afla ce este cu adevărat absurdul. Acest absurd este de a trăi într-un stat democratic, liber, într-o ţară despre care se spune că-I plină de umor, într-o lume în care bancul a ţinut şi de foame şi de sete şi de revoltă şi de artă şi de ideologie, care, toate un loc dau România mea terfelită de zor prin legi şi decrete, se află sub bici poliţienesc. Când organul –ăla cu burtă care fuge după infractori cam cu graţia cu care fuge o raţă leşească după care s-a aruncat cu făcăleţul, după cum zicea Eugen Barbu, parcă, acelaşi “ăla” care se roagă de şmecheri să nu-l mai scuipe în ochi, şi tot ăla care se îmbăţoşează, exact ca organul nesimţitului în biserică, în faţa unui prea paşnic cetăţean care a trecut strada dincolo de “zebră” – taie şi spânzură, este cel mai important şi amendează după cum i se umflă lui orgoliul numit guşă, confundândus-e cu legea, statul poliţienesc e-n floare, iar comunismul nu a murit. Au murit degeaba nişte oameni, nişte tineri care chiar au crezut că pe ce pune pardonul istoria se mai poate lua înapoi. Pas cu pas, amânunt cu amânunt, semnal de semnal, fenomen cu fenomen, suntem tot mai aproape de trecutul nostru. Acel trecut pe care îl înfierează mai toată lumea şi pe care mai toată lumea îl pune în practică.

Ce e de făcut? Eu zic că domnul ministru al internelor (deci, şeful cel mare al poliţiştilor) ar trebui să aibă umor. Ca să se vadă că are umor ar trebui să se vadă că ştie să guste un banc. Un banc cu poliţişti, desigur. Aşa că vă propun să-l ajutăm colecţionând bancuri cu poliţişti. Trimiteţi-mi=le pe adresa redacţiei sau pe comentarii la acest articol de pe blog şi eu mă angajez să i le ofer domnului ministru chiar şi sub forma unei cărţulii scoasă pe cheltuială proprie. Dacă e să mă amendeze voi crede că o merit: doar trăiesc în România şi de douăzeci de ani nimeni nu mă obligă să fac asta! Adică, să rămân aici! În viaţă, plăteşti ca domn sau ca prost!