Un senzaționalism postmodern
De Dan Cristea

Parodie și pastișă la nivel superior, plin de haz și ironie, romanul lui Constantin Stan își anunță încă de la debutul său, unul surprinzător, care ne poartă chiar în inima Moscovei, câteva din preocupările lui de bază: "Ce plictiseală! își spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piață și, ca de obicei, privea fără niciun gând cupola aurită a bisericii . Ușor mahmur bineînțeles, își număra încă o dată rublele din buzunar și zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le așeza în fișicuri, fișicurile le convertea în păhăruțe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru - care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore - și ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuță din colțul bodegii și privești cu nesaț mujicii care nu știu cine ești tu și de ce îi privești cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghițituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum să faci asta în timpul orelor de serviciu ? La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, și nu-l poți sorbi cu înghițituri mici, mici de tot ca pe votcă. Cu cât trece mai greu cu atât devine mai dens, mai gros ca fumul de mahorcă într-o cameră niciodată aerisită. Pentru Ivan Mihailovici Saproșkinov, timpul, atunci când se află la serviciu, este vâscos ca o plasmă ce se întinde în tot biroul, prin care trebuie să-ți croiești drum. Nu e o mare greutate să tai smogul ăla mergând până la fereastră, întorcându-te pe alt drum ocolitor, prin fața fișierelor, la birou. Nu e greu, dar e sâcâitor, neplăcut, simți cum ceva ți se împotrivește și uneori chiar ți se lipește de haine, de față - mai ales când ești proaspăt ras - și de mâini. Când ajunge înapoi la masa, la scaunul său trebuie să scuture bine degetele de parcă nu ar fi trecut printr-un birou de funcționar cumsecade ci prin cine știe ce masă cleioasă, lipicioasă".
Din pasajul pe care l-am citat, se poate observa cu ușurință, pe lângă scriitura "plină", suculentă a autorului, încărcată de surprize stilistice (concretețea pe care o obține, de pildă, în definirea timpului dens, vâscos al orelor de serviciu, spre deosebire de cele petrecute la crâșmă), faptul că eroul pe care acesta îl are în vedere, transcriindu-l într-un fel, este, în ce privește unele atribute tradiționale, personajul nemurit de proza rusă, în special de cea a lui Gogol și Cehov, funcționarul umil, inconsistent, adeseori "plictisit", adeseori "mahmur", de cele mai multe ori însă abulic și tembel, lipsit de esență și de realitate sufletească. Personajul lui Constantin Stan, Ivan Mihailovici Saproșkinov, este, indiscutabil, "ieșit" într-o anume măsură din "mantaua" lui Gogol, dar prozatorul îl trece, cu modificările de rigoare, prin anii de după război, prin vremurile lui Hrușciov, când debutează ca activist de partid, fixân- du-l apoi în epoca glasnostului și perestroikăi lui Gorbaciov, când lucrează într-o Instituție misterioasă, într-un birou la care se ajunge ca printr-un "labirint", și unde nu se găsesc altceva decât "fișete, rafturi, seifuri masive", toate conținând același lucru - dosare ("mai mici ori mai voluminoase, mai îngălbenite de vreme sau noi-nouțe").
Folosind stilul indirect liber, în care vocea naratorului lasă uneori să se audă și vocea personajelor, romanul cuprinde "biografia" lui Ivan Mihailovici Saproșkinov, adusă în prezent, și așezată, pe de altă parte, într-o narațiune necronologică, unde se intersectează evenimente petrecute în epoci diferite. "Istoria" lui Saproșkinov, precum și întregul roman, care face adesea loc fantasticului și supranaturalului, se prezintă ca o combinație de poncife epice, de locuri comune, de topoi, atât ai stilului umil-funcționăresc (pastișa), cât și ai discursului ideologic bolșevic (parodia), cu elemente senzaționale. De natura senzaționalismului e astfel originea lui Saproșkinov, care se naște dintr-o mamă rusoaică și un soldat român, "care, naiba știe cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părțile alea". După copilăria petrecută în sat, sub ochii nemiloși ai unui tată vitreg, întors infirm din război, de unde fusese dat dispărut, viața personajului capătă o "curioasă turnură" când ajunge la oraș. Terminând școala, fără nicio înclinație și fără niciun gând de viitor, acest personaj șters, fără șira spinării, care "ar fi putut face orice cu aceeași conștiinciozitate, fără nicio tulburare sufletească", e luat sub aripa lui protectoare de către un ștab de partid local, Tovkolea, care îl unge activist și îl transformă în omul său de încredere. Tot partidul, mai bine zis Tovkolea, sunt cei care i-o scot în cale pe Marfușca (Marfa Stanilova), care își dă acceptul la căsătoria cu Ivan Mihailovici "printr-o sfioasă privire pusă în podea". Relația dintre cei doi soți, total lipsită de orice iubire, de orice afecțiune sau de orice atracție sexuală (Marfa apare mai degrabă ca o femeie-bărbat), prilejuiește romancierului pagini remarcabile, aflate printre cele mai bune din roman. Deși, cum scrie autorul, "viața lor a semănat cu o baltă d-aia în care nu se încrețește un vălișor, doar mătasea broaștei crește ca o râie deasupra ei înverzind-o, o baltă care apoi scade și devine o apă puturoasă, de care se feresc toți, cu scârbă", o stranie osmoză, în ce-l privește pe Ivan Mihailovici, se petrece între serviciu și nevastă: "Marfa și slujba păruseră de-o veșnicie și pentru o veșnicie legate. Se trezise cu ea și-acasă și la serviciu fără să știe vreodată cum s-a procopsit cu dânsa. Nici dacă ar fi făcut un serios efort de memorie nu și-ar fi putut aduce aminte dacă toate acele bagatele săvârșite între doi oameni înainte de a se decide să rămână o viață împreună s-au consumat vreodată și între ei".
Precum Akaki Akakievici, eroul lui Gogol, personajul lui Constantin Stan, "slujbaș conștiincios", dar netulburat de probleme de conștiință (când se mai întâmplă să fie cuprins de gânduri, capul lui Ivan Mihailovici, notează romancierul, "atârnă greu, inert și-l doare îngrozitor, nu mai e ceva aparținând trupului său ci un sac de pietre la gâtul unui biet om"), afectează faptul că n-ar ști cine l-a adus în instituția "dosarelor", acolo unde, spre mulțumirea lui, domnește o "ordine desăvârșită". "Cârcotașii" însă afirmă că angajarea lui ca funcționar a fost răsplata că l-a "turnat" la Securitate pe Tovkolea, binefăcătorul său, care, într-una din campaniile propagandistice purtate la sate, împușcase un mujic. Ivan Mihailovici semnase delațiunea dictată de un tânăr securist în vremuri schimbate din punct de vedere politic. Un comentariu umoristic al autorului precede dezvăluirea faptei, susținând ritos, în spiritul dosarelor găzduite de Instituție, că "spiritul a ceea ce a fost scris... nu se disipează, nu moare, ci ia alt corp, se întrupează din nou și din nou pentru că totul se pierde pe lumea asta în afara a ceea ce a fost odată scris".
Umorul romanului e legat în special de prezentul povestirii, atunci când în "existența bine tocmită până atunci" a lui Ivan Mihailovici, care crede în "perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular", se produc evenimente nemaiîntâlnite. Efectele lecturii lui Gogol din Nasul, producătoare de ceea ce Raicu numea un "fantastic al banalității, al deriziunii" se pot citi în filigran. Astfel, într-o zi obișnuită ca oricare alta, Marfa Stanilova rostește vorbele următoare, care introduc în roman senzații de irealitate: "Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult". Cuvinte ambigui, la care Saproșkinov rămâne cu gura căscată, "nu pentru că era pentru prima dată când Marfa Stanilova avea a-i face o observație, a-i da un sfat, a-i furniza o afirmație prețioasă, ci pentru că, pentru întâia oară, Marfa Stanilova deschidea gura spre a spune și altceva decât un număr de dosare". Cuvintele acestea, care pentru înțelegerea personajului par să nu aibă nici un referent, îl tulbură însă atât de tare încât Ivan Mihailovici încearcă tălmăcirea lor cu ajutorul altora. Astfel observă, de pildă, că "unii se străduiesc să se îmbete" ("Dădeau cănile peste cap cu atâta temeinicie încât era clar că asta vor"). Pe de altă parte, pentru Nina Pavlovna, ospătărița de la cârciuma unde se "afumă" Ivan Mihailovici, vorbele au un înțeles sexual: "Eu, săraca de mine, Înălțimea voastră, mă străduiesc cât pot, dar nu pot mai mult că îmi intră în cur nenorocitele alea de navete, iar în picioare n-am cum, ar trebui dumnealui să se străduiască din fund mai multișor". Lucrurile nu se opresc însă aici, căci intervin și alte întâmplări, unele chiar de domeniul irealității, și a căror vedere îi dau personajului lui Constantin Stan "senzația că îi vor sări ochii din cap" sau că "așa ceva nu era cu putință". Astfel, Ludmila Cervenkova, tânăra colocatară din apartamentul de două camere pe care Marfa și Ivan Mihailovici îl împart cu o altă familie, i se arată goală pușcă, Marfa Stanilova însăși apare înaintea sa cu un imens papion roz, iar pentru a pune capac tuturor acestor surprize nemaivăzute, fundul ei începe să-i vorbească lui Saproșkinov. "Un fund apocaliptic, acoperit cu straturi-straturi de îmbrăcăminte, un fund care privit cu obstinație căpăta chip, trup, personalitate, un fund care se detașa de chiar posesoarea lui și care îl făcu aproape să leșine când auzi ce îi spunea: Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult". Explicația "realistă" la aceste scene paradoxale, cu conotații sexuale, s-ar putea găsi în imensa cantitate de vodcă pe care o îngurgitează zilnic Ivan Mihailovici, capabil de a cugeta la spirtoasa băutură în termenii cei mai lirici.
După cum se poate remarca, prozatorul rescrie în limbaj propriu, cu elocvente reușite stilistice, scene care ne reamintesc de Gogol (paragrafele în care fundul Marfei se detașează de posesoarea lui, cele în care un gând se detașează de cel care îl gândește, luând-o "fuguța pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înainte"sau cele în care un obiect, precum geanta lui Tovkolea, se separă de proprietarul lui, transformându-se într-un soi de fetiș). Rescrie, de asemmenea, scene care ne reamintesc, în genere, de marea proză rusă (tablourile de cârciumă, melodramaticul, lacrimogenul ori idilicul unor peisaje), după cum transpune parodic, de această dată, câteva din clișeele ideologiei bolșevice (forța colectivelor, trăncăneala "umanistă") sau mizerabiliste peisaje ale cotidianului sovietic. Una din scenele cele mai comice din roman are loc atunci când tânăra Ludmila, "luată de avântul său oratoric și copleșită de gândul celor ce s-au sacrificat", se trezește făcând amor cu deloc apetisantul Ivan Mihailovici. Încheierea e plină de haz: "Uite ce mi-ai făcut, Ivan Mihailovici. Trebuie să fac din nou duș și o să se supere Borenka (soțul ei -n.n.) pentru că iarăși i-am consumat apa caldă !".
La sfârșitul acestor "surprize", care îl scot din banalitatea traiului cotidian, Ivan Mihailovici se simte capabil să dea curs unui "gând obscur, ce-i dădea târcoale de ceva vreme". Acela de a merge la București, într-un loc pe care numai harta i-l descoperă. Convins că "lumea e întocmită pe principiul simetriei perfecte", acest personaj comic, întrupat într-un slujbaș conștiincios, mulțumit de sine, crede astfel că, la București, și-ar putea găsi un "frate", zămislit de o româncă și un soldat rus. E vorba de materia celorlalte volume, căci proiectul lui Constantin Stan e conceput ca o trilogie. Primul volum din aceasta se dovedește a fi o proză umoristică excelentă, postmodernă, îmbinând la un nivel superior pastișa și parodia.

Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, 2010, 153 de pagini