Viaţa ca literatură

Ca un croncănit de ciori, dimineaţa de toamnă

Croncănitul unor ciori ce se învârteau în jurul turlei bisericii s-au lovit în plumburiul zilei de toamnă întorcându-se cu un ecou reverbat până în copilărie - cerul cenuşiu şi stolurile de ciori anunţau iremediabila plecare a verii şi, şi mai dramatic, începutul şcolii. În cele câteva fracţiuni de secundă, m-am revăzut în ograda mătuşii mele, în faţa grădiniţei cu flori de toamnă aşteptând ca ai mei să îşi încheie ceremonialul de rămas bun de la rude spre a porni spre casă. Nu erau numai zile fericite acolo în satul unde mi-am petrecut multe dintre vacanţele de vară, dar plecarea mă întrista fără măsură. De fapt, acel moment, acele câteva minute în care eu mă învârteam fără rost, îmbrăcat deja de oraş, mă dureau fizic prin înstrăinarea de mine însumi. Atunci, în chiar acea clipă, nu ştiam cine sunt şi ce vreau. Hainele de orăşean pe trupul ars de soarele torid, nemilos al câmpiei, plin de zgârâieturi, de cicatrice ale unor lovituri de care nu ţinusem seama până atunci, frizura dresând sălbăticia părului crescut de-a valma o vară întreagă, picioarele strâmtorate în perechea de pantofi sau sandale noi –niciodată ai mei nu ghiceau cât voi creşte în acea vacanţă – nu se potriveau cu praful din mijlocul ogrăzii, cu căruţa înveşmântată cu macatele bune pentru ca noi, orăşenii, să stăm comozi până la şoseaua de unde aveam să luăm maşina spre Bucureşti. Eram străin în locul care până atunci fusese paradisul vacanţei, în hainele care mă legau de oraş, de cartier, de prietenii pe care îi uitasem o vară. Eram al nimănui într-un tărâm al nimănui, două trupuri, două biografii, două stări incompatibile. Simţeam fizic această dedublare, tot astfel cum foarte rar în vis te poţi dedubla spre a te vedea pe tine însuţi, ca într-un straniu şi terifiant exerciţiu de extracorporalitate. Prin imaginea în oglindă, prin fotografii şi acum, mai nou, prin înregistrări video din viaţa de zi cu zi, ai zice că eşti obişnuit cu propriu-ti trup, cu propria imagine. Nu mă simt straniu când mă văd în astfel de imagini, în schimb rarele momente în care în vis mă pot vedea îmi transmit un sentiment de teamă, de alt tărâm în care m-aş afla. Cu atât mai intense sunt aceste senzaţii când ele se produc ca în urmă cu câteva zile în curtea bisericii Andronache când m-am văzut copil sun cerul gri al lui septemnrie, când am auzit nu croncănitul ciorilor din acel moment ci acel croncănit al ciorilor de demult. Miimi, probabil, de secundă de o intensitate dureroasă, fizic dureroasă, bulversantă ca un presentiment al unui iremediaibil de care iei act abia acum.
În următoarele fracţiuni de secundă, mi s-au succedat –ori s-au suprapus – frânturi de existenţă legate sau nu de cei plecaţi –tata, mama, sora mea, fratele meu -. de nopţile de Înviere, de orele de franceză din clasa generală –şcoala în care am învăţat e la doi paşi de biserică, ore în care profesoara mă ţinea în prima bancă între două colege ca să nu mă mai plictisesc şi să o tulesc pe geam la meciul de fotbal, şi din nou chipul înseninat de moarte al mamei, părând că doarme, împăcată şi fără durerile atroce şi răvăşitoare, şi o întrebare care mă tot torturează cu insistenţa ei în ultima vreme, vine, revine, o aud pe toate tonurile, de la stridenţe la şoaptă, de la vinovăţie la împăcare şi neputinţă, pare a-mi da pace o vreme, doar spre a amăgi cu absenţa ei şi a o face şi mai sfredelitoare şi mai înfricoşătoare, atât de înfricoşătoare încât nu o pot repeta: doar o aud rostită de o voce ce este şi nu este a mea.
Şi revenirea bruscă şi brutală în realitatea imediată, în viaţa ce se cere trăită până la capăt, chiar dacă ea îşi află o lipsă de sens cât cearta între doi cerşetori ce apăruseră, cât fusesem eu în altă lume. în curtea bisericii. “Ai ajuns să te dea afară şi de la poarta cimitirului că nu te mai saturi”, îi zicea ea bărbatului ce îşi trecea punga de plastic goală dintr-o mână în alta.
O pungă d-aia transparentă, goală, pe care, fără să o vadă ceilalţi, o purtăm mai toată viaţa, trecând-o dintr-o mână în alta, frământând-o a pagubă, a speranţă, sortită mereu să fie umplută din/de prea plinul iluziilor noastre.