Confesiuni fără glorie

Mîşkin

Primele lecturi te afundă în lumea cuvintelor fără să le mai percepi. Nu parcurgi cuvinte ci în mintea ta se derulează scene, vezi personajele şi chiar le auzi. Asemenea unui naiv spectator de teatru, simţi uneori nevoia de a interveni, de a-i spune personajului cu care te confuzi ce i se pregăteşte, ce ai aflat tu şi el încă nu ştie. Reacţionezi ca în viaţă. Urăşti sau iubeşti alături de personajul tău cu aceeaşi intensitate.
De la primele pagini, cele in care se descrie întoarcerea sa în Rusia, în acel “sfârşit de noiembrie neguros şi rece “ l-am îndrăgit pe prinţul Mîşkin. Deşi, pe atunci, nu înţelegeam multe din ceea ce făcea şi îmi era ciudă că nu mă ascultă, pentru că mă rugam, în gând, de exemplu, să nu se apropie de vaza despre care Aglaia Epancina îi spusese să stea departe altfel sigur o va sparge. Înflăcărat şi pierzându-se în focul propriei pasiuni, Mîşkinul meu îndrăgostit, aşteptând febril momentul în care se va anunţa logodna lui cu Aglaia, nu are nimic mai bun de făcut decât să se apropie pas cu pas, să îşi rotească mâinile şi…gata catastrofa! Sparge vaza, logodna se amână sine die, Aglaia îşi dă seama că, în fapt, nu aşa ceva îşi dorise, că al ei Cavaler al Tristei Figuri nu e decât un biet neîndemânatec, un om bun pentru orice dar nu pentru o aşa chestiune serioasă, cum e căsătoria ei. Prinţul Mîşkin e un inocent. Adică, un om care nu gândeşte răul. Care se simte atras în primul rând de cei aflaţi într-o dramatică suferinţă. În casa Nastasiei Filipovna, la care s-au adunat toţi cei care în fapt sunt răspunzători de viaţa, rătăcirile şi acuta ei nevoie de autoflagelare, dispreţuindu-se chiar mai mult decât o fac ceilalţi, şi care, acum, o presează să ia o hotărâre, hotărâre în fond pe care şi-o doresc ei, prinţul face un gest care îi lasă pe toţi fără grai: o cere el de nevastă, o imploră să-l ridice pe el, nevolnicul, până la sublimul suferinţei ei. În ochii celorlalţi, este atât de neajutorat încât ideea că s-ar putea căsători cu cineva pare de neconceput, darămite cu Nastasia Filipovna! Deasupra oricăror altor calităţi umane, Prinţul pune suferinţa. Numai un om profund, numai un om care a cunoscut răutatea, nedreptatea, umilinţa şi a fost rănit merită nu numai compasiunea ci şi întreaga, sincera şi necondiţionata noastră dragoste, pare a fi mesajul pe care îl trimite Mîşkin. S-a spus că prinţul Mîşkin este asemenea lui Isus. Tind să cred că Prinţul îl recunoaşte pe Isus în orice om chinuit de suferinţe sufleteşti, de îndoieli şi de nesfârşitul drum al Golgotei pe care numai oameni ca Nastasia Filipovna sunt chemaţi să-l parcurgă. Isus se ştie Cel Ales. Prinţul Mîşkin nu ar păcătui să se creadă un ales, ştie că Dumnezeu îi încearcă doar pe cei cu adevărat aleşi de El.
Înţeleg că, în fapt, în ruseşte “idiot” înseamnă inocent. Probabil că datele sale biografice, înşelătoare în roman, i-au făcut pe traducători să folosească un cuvânt cu conotaţii nu tocmai măgulitoare. Ni se spune că mintea lui nu a depăşit-o pe cea a unui copil cât a fost în sanatoriu, că cei mai buni prieteni ai lui erau copiii, că epilepsia îi conferă o sensibilitate aparte, că înaintea crizelor poate vedea cu claritate ceea ce se va petrece. Desigur, Prinţul este un copil pentru că numai în copilărie şi în copilăria omenirii nu există răul. Desigur, Prinţul e bolnav atâta vreme cât înţelegem boala ca fiind o abatere de la normalitate. El e excepţia în lumea terifiantă a gândurilor şi vieţii disimulate, a cameleonismului, a intrigilor şi a închinării la un zeu care corupe totul – Banul. În compartimentul trenului Varşovia-Petersburg, primele discuţii între personajele a căror viaţă se va împleti de-a lungul întâmplărilor referă la bani: Lev Nicolaevici Mîşkin este posibil moştenitorul unei mari averi şi un om care nu are pe nimeni care să-l întreţină, în casa Nastasiei Filipovna, Parfion Rogolin vine cu un pachet în care se află o sută de mii de ruble. Când le aruncă în foc, figurile se desfigurează, sufletele celor mai mulţi ard odată cu hârtiile. Mîşkin şi Nastasia Filipovna (Rogojin e în transă şi şi-a pierdut simţul realului) desfid banii, dar amândoi ştiu ce valoare are gestul lui Parfion. Prinţul Mîşkin, cel incapabil să îşi poarte singur de grijă, trăind inocent, despovărat de grijile materiale, şi Nastasia Filipovna, întreţinuta, amanta de lux, ascunsă ochilor lumii, nu pun preţ pe banii lui Rogojin, pe bani în general. Unul pentru că nu are valoarea lor, ea – pentru că ştie ce înseamnă această valoare, câtă umilinţă, durere aduc şi cât de mult poate schimonosi sufletele. Prinţul înţelege că Nastasia e bolnavă, bolnavă sufleteşte, adânc şi poate iremediabil, iar viaţa ei alături de un om ca Rogojin, cu tenebrele, cu exprimările violente ale patimilor sale, este o altfel de pedeapsă pe care şi-o dă singură.
Revin din când la romanul lui Dostoievski şi observ vă miile de cărţi citite, anii trecuţi nu au modificat prima lectură – nu pot citi “Idiotul” altfel decât prima oară, abolind cuvintele şi lăsându-mă purtat în lumea Prinţului meu. Şi acum mi-e necaz şi îmi vine să-l iau de mână şi să-l duc în partea opusă salonului Epancinilor spre a nu se apropia de vaza aducătoare de nenorociri. Îmi doream căsătoria lui Lev Nicolaevici cu Aglaia Epancina? Nu, nu cred asta ci pur şi simplu voiam ca Prinţul meu să nu se facă de râs. Să nu mă facă de râs. Să nu mă fac eu de râs!