Confesiuni fara glorie

Amintirile altora despe tine

Tot mai des, la întâlnirile cu cunoscuţi, foşti colegi, prieteni de joacă în copilărie sau oameni cu care am împărţit bunele şi relele într-o etapă sau alta a vieţii mele, discuţiile alunecă spre evocări. Rememorăm întâmplări, personaje, atmosferă, decoruri. De cele mai multe ori, constat cu plăcută surprindere că am ţinut minte foarte exact o mulţime de amănunte. Mi le confirmă cel cu care stau de vorbă continuând povestea aşa cum şi eu ştiam că a fost, spunând numele pe care abia voiam să-l rostesc. Problemele încep în momentul în care amintirile mă au pe mine ca subiect. Mă uimesc întâmplări cu mine, spuse ce mi se atribuie, reacţii pe care nu le recunosc. Nu e vorba de a fi văzut diferit acelaşi lucru sau de a fi păstrat în memorie altceva decât celalălt, nu, pur şi simplu, aud întâmplări, replici pe care nu mi le amintesc, pe care nu mi le-aş fi putut aminti niciodată pentru că par a nu face parte din existenţa mea. De ce le-am uitat, de ce, în logica memoriei şi faptelor, dacă s-au petrecut, m-am străduit să le uit, să le şterg cu totul din minte? Mai ales că nu e vorba de amintiri neplăcute sau situaţii penibile în care am fost pus ori m-am băgat singur –oho, pe-astea le ţin foarte bine minte -, ci de momente frumoase din viaţa mea. Întâmplări mici cum ar fi cea a primei mele intervenţii la cenaclul “Junimea” care l-a impresionat atât de tare pe profesorul Crohmălniceanu, cea a lui Vali F. Mihăescu despre cum îl căuta el p-ăla de intrase primul (primul băiat pentru că înaintea mea fusese o fată - Ocinic Mirela) în facultate şi nu-şi imaginase ca tocmai eu, cel cu care se vedea la prima oră a fiecărei zile, oră care era de băut cafeaua la barul Arhitecturii indiferent ce curs ori seminar aveam, cu care bea o sticluţă de 330 ml de cabernet de Sâmbureşti la Capşa, să fiu. Nu mă recunosc nici în portretul pe care mi-l face Jimmy Lascu, colegul de facultate şi de echipă de fotbal a Filologiei bucureştene, cu lungi momente de abstragere, de tăceri în care păream că sunt într-un alt spaţiu şi alt timp. De altfel, sunt multe lucruri pe care oamenii şi le amintesc “de parcă-ar fi ieri” dar pe care eu, oricât m-aş strădui, nu le pot aduce la suprafaţă: când am început să citesc, cum a fost prima zi de şcoală, dar de facultate? Nu mă văd în amintirile mele niciodată învăţând în timpul liceului –dar mă uimesc mediile pe care le-am avut, ceea ce înseamnă că învăţam, îmi făceam temele şi ceva pe deasupra acasă. Din tot liceul îmi aduc aminte, la capitolul hai să zicem învăţat, plăcerea pe care mi-o producea rezolvarea problemelor din “Gazeta matematică” şi din “Revista de fizică şi chimie”, la care m-am abonat, pe banii mei, tot liceul, fără ca asta să fie obligaţie şcolară. Când nu citeam, lanterna de sub plapumă îmi lumina pagini din revistele astea, iar eu mă cufundam în rezolvarea unui loc geometric aşa cum mă cufundam în lumea lui Dostoievski.
Nu îmi amintesc lupta cu bastonaşele, cu literele ori cifrele pentru că am intrat la şcoală cu toate astea ştiute, dar nu îmi amintesc cum le-am învăţat. În schimb, pot rememora perfect caietul de desen, creionul, figura Ioanei (sora-mea mai mare)–chiar şi cu ce era îmbrăcată, ziua de iarnă în care o rugasem să îmi deseneze ea o pisică, aşa cum ne ceruse doamna învăţătoarea, ca temă de desen pentru acasă, pentru că ceea ce ieşea din scrâşnelile creionului meu nu semăna deloc cu blândul Marinică pe care îl luasem ca model, terorizându-l cu apriga mea dorinţă de a-l pune să stea nemişcat spre a-l putea desena.
Cred că suntem ceea ce păstrăm în amintire despre noi înşine. La celălalt, păstrat de ceilalţi în memoria, în amintirile lor, ne raportăm ca într-un exerciţiu de extracorporalitate: ieşiţi din noi înşine ne vedem pentru prima oară, ne studiem, ne uimim ca de altul.