Confesiuni fără glorie

 …Prieteni

Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de a fi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce “spune lumea” sau de ce “se cade sau nu se cade”. E reflexul unei educaţii rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a trece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verde a semaforului. Probabil că mi s-au întipărit atât de crunt în creier tocmai pentru că aceste principii mi-au fost induse de tata, omul care, pe de altă parte, a avut cea mai mare încredere în mine şi care nu numai că îmi tolera, dar şi îmi încuraja toate pornirile de puşti rebel. Până la un punct, desigur. De exemplu, nu a crezut că fotbalul este incompatibil cu cartea, m-a lăsat să îmi consum energiile pe maidan jucând fotbal ore multe, întorcându-mă acasă cu genunchii juliţi, cu cucuie ori cu vânătăi urâte pe corp, l-am văzut chiar un pic mândru când am fost cooptat la piticii lui Dinamo, dar i-a cerut antrenorului să nu mă mai primească în echipă atunci când l-am luat pe un unul cu fulgi cu tot aruncându-l pe pista de zgură a terenului. Totul aseznat cu o înjurătură scârboasă. “Poţi juca fotbal şi fără să devii golan”, mi-a spus. Am renunţat fără nicio părere de rău la presupusa mea carieră fotbalistică, mulţumindu-ne mai târziu amândoi să mergem la meciuri împreună., ori să le comentăm. Lunea, îmi aducea “Sportul”, iar când am început să public în “Luceafărul” îmi aducea sâmbăta revista şi dacă nu mă sculasem mi-o aşeza pe măsuţa unde ne beam amândoi cafeaua. Nu o deschidea. Îi făcea plăcere să mă vadă pe mine răsfoind-o febril în căutarea fragmentului de proză sau a rubricii pentru ca abia mai apoi să i le arăt şi lui.

Ei bine, tata tocmai murise, eu fusesem repartizat dracului pomană, într-o comună aşezată parcă într-o văgăună, mă trezeam la patru şi jumătate dimineaţa spre a prinde rata de ora 6 –singura de altfel -, mă întorceam după naveta asta zilnică rupt de oboseală şi fără nicio o pornire de a mai ieşi serile la teatru, la film, ori la o bere cu amicii. Renunţasem chiar şi la duminicile de le cenaclul “Junimea” chiar dacă, din când în când, profesorul Crohmălniceanu –cu care mai vorbeam la telefon – mă îndemna să vin spre a nu mă lăsa copleşit de rutina zilnică. De aceea, aşteptam vacanţele cu atâta febrilitate – eram din nou liber, acea libertate care te umple de fericire pentru că se exprimă în gesturile mici: să mă trezesc când m-am săturat de somn, să lenevesc sau nu cu o carte în mână, să ies la plimbare fără niciun scop, lăsându-mă purtat doar de paşi şi de decizia de moment. Atunci am conştientizat că oamenii cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă, cărora le pasă de tine fie doar numai gândindu-se la tine –dar şi tu la ei, pentru că prietenia este un sentiment, o stare şi o pragmatică biunivocă – pot fi întâlnţi şi întămplător. Iar uneori exact atunci când simţeai mai acut, aproape dureros, nevoia de a-ţi limpezi gândurile, sentimentele, viaţa, tăcând alături de cineva. De ce atunci? Pentru că atunci, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, ieşind în oraş, neurmând vreun traseu deja ştiut, deja impregnat de urmele vieţii noastre, mă întâlneam cu aceiaşi, foarte puţini, foşti colegi de care mă lega o prietenie dincolo de cuvinte şi de stări declarate. Unii nici nu erau din Bucureşti. Simţiseră ca şi mine dureroasa răvăşire de a întâlni pe cineva cu care doar tăcând l-ar linişti, l-ar scoate din depresie, i-ar da un mobil –oricât de mic – spre a-şi duce existenţa, aşa searbăda cum era, mai departe cu un pic de optimism, şi o porniseră spre oraş, apoi prin oraşul ăsta atât de mare încât, dacă vrei, nu îţi intersectezi drumurile cu nimeni cunoscut o viaţă întreagă. Iată că noi ne găseam, ni se intersectau melancoliile, grijile şi tristeţile, bucuriile mici şi speranţele fără de care ne-am lua viaţa de trei ori pe zi! De altfel, cred că asta e esenţa prieteniei: când ai necazuri, cunoştinţele dispar, amicii se văd preocupaţi de propriile griji mărunte –pe care ţi le expun chiar aşa, în derizoriul lor, tocmai spre a înţelege tu că refuzul lor este cât se poate de limpede. Numai cei care îţi sunt cu adevărat prieteni au curajul de a sta lângă tine atunci când treci printr-un moment de cumpănă. Iar un prieten adevărat apare fără a fi invocat, fără a-l căuta tu cu disperare, cerându-I sprijinul. Îi poţi spune orice ai pe suflet fără să te simţi umilit, fără gândul că, văzându-te în momentele tale de slăbiciune supremă, va avea un complex de superioritate faţă de tine sau, mai rău, va şti să speculeze, în mici şantaje, ceea ce ştie de la tine. Acei oameni care apar numai când lor le e rău, dar dispar sau aşază în faţa ta o barieră cinică a refuzului şi a indiferenţei sunt egoiştii feroce, cei care cred că toate lumea trebuie să le fie prietenă, iar ei nu trebuie să fie prieteni cu (mai) nimeni. Sau, oricum, nu cu tine!