La mare (I)
Am copilărit într-un cartier mărginit de calea ferată Bucureşti-Constanţa. Dincolo de ea se întindea o lume aparte. Era mai întâi pădurea, o pădure pe care cu cât o exploram mai temeinic cu atât ne oferea alte şi alte locuri neaflate până atunci, exact ca într-un eseu al lui Ortega y Gasset: pădurea era undeva, de fapt totdeauna, dincolo de locul unde ne găseam: de departe, vedeam doar o culoare verde-întunecat, arămie, sau trista combinaţie negru-alb în timpul iernii, din marginea ei vedeam câţiva arbori, apoi, înaintând, ea se întrupa într-un luminiş pentru ca, odată ajunşi acolo, să se proiecteze dincolo de noi într-o altă cale sau altă adunare de poteci sau arbori. Drumurile noastre erau astfel mereu imprevizibile, niciodată aceleaşi, iar pădurea mereu misterioasă, surprinzătoare şi fără sfârşit. Dincolo de ea, pentru că adesea ne trezeam ieşind din pădure, se întindeau câmpuri şi livezi tentante şi nişte case se întrupau numai în lătrăturile înfundate ale unor câini răguşiţi. Eram în marginea (cealaltă) a pădurii şi din nou ea se afla dincolo de noi, învăluită într-o tăcere păstoasă care ne trăgea înapoi. Ştiu că în pădure nu se vorbea decât foarte puţin şi foarte încet, că obişnuitele glume ivzodite din neastâmpărul vârstei nu îşi mai aflau locul, că deseori ne scoteam tenişii sau sandalele pentru a simţi cărarea plină de frunze, ghinde, ramuri uscate sub picioare. Cu fiecare explorare a universului de gâze, păsări, viorele, micşunele sau brebenei, de arbori venind de departe, poate tocmai din codrii Vlăsiei de care citisem în cărţi, de tufe şi peri şi meri sălbatici –nicicând un fruct nu a mai avut aroma merelor sau perelor aflate printre
Tot dincolo de calea ferată se întindeau lacurile. Veneau dinspre Pipera şi Tunari spre a se duce, pe sub calea ferată, în Colentina, care, în fapt, pentru noi, localnicii, se chema pe porţiuni Arini şi Mila Morţii. La Arini am învăţat să înot, să sar din sălciile de pe mal, la Mila Morţii mi-am dat examenul apei curgătoare, înşelătoare, şi al scufundării după scoici, dar pe balta care avea câţiva kilometri lungime şi o lăţime de 100-150 am descoperit că într-o altă viaţă am fost vietate acvatică. Dacă-ar fi fost posibil, aş fi dormit pe apă, mi-aş fi făcut culcuş de somn pe apă pentru că de vise mi-l încropisem în amurgurile în care înotam, singurel pe toată baltă, câteva ceasuri. Mă simţeam în siguranţă, mă linişteam, nimic nu mă mai putea atinge, învolbura, răni. Şi azi, dacă aş putea să aleg, aş trece mai degrabă o apă înotând decât să o traversez pe-o punte sau pe-un pod!
Balta, pădurea, maidanul amenajat cu râvnă pentru a ne da iluzia că e un teren de fotbal adevărat, cozile la pâine, sifoane, butelii, îngheţata pe băţ şi limonadele de pere, vişine sau mere, savarina ca o culme a delicateselor găsite în cofetăria –singura – a cartierului, filmele de la ateneul popular, lăptarul cu faetonul său care părea pus pe catalige nu pe roţi, şcoala generală nr. 40 şi dascălii cu poveştile şi firile lor atât de ciudate, nopţile de Înviere şi sărbătorile de iarnă, Nuşa, Tina, Nina, altă Tina, Vali, Paula, Ştefania, Gena, Titina, Gămălie, Caras, Ciulic, Prinţul, Borţea, Mucea, ai lu Croitoru, erau lumea. Lumea noastră. Şi singura nu numai reală ci şi posibilă. Asta până într-o vară când trenurile ne-au fluturat în afara perdelelor nişte chipuri aşa cum nu mai văzuserăm până atunci: erau bronzate, dar nu ca noi, tuciurii arşi de soarele nemilos al verii, erau zâmbitori altfel decât ştiam noi că e veselia de pe un chip, părul le era strălucitor de parcă toţi ar fi fost blonzi, fetele nu purtau bentiţe şi nici tricouri băieţeşti ci rochiţe care le dezveleau umerii. Trenurile astea – şi cu ele oamenii aceia de la ferestrele lor – se duceau şi se întorceau de la mare, aveam să aflăm. Acolo trebuie că era o altă lume. O lume care părea că nu seamănă deloc cu lumea noastră. Când am citit Cehov, mi-a fost uşor să înţeleg ce voia să însemne dorinţa, visul şi imposibilitatea lui când se murmura, se implora, se ţipa cu disperare în Livada de vişini: “La Moscova, la Moscova, la Moscova” pentru că şi noi probabil ne ziceam în gând “la mare, la mare, la mare”.
Şi asta chiar dacă pentru băieţii deveniţi bărbaţi –doar de-aia făcuseră armata – marea era ceva cu care ne speriau toată ziua “băi, puneţi mâna pe carte că, dacă nimeriţi la marină, dracu v-a luat!” Pentru că pe primul dintre noi care a plecat în armată pentru că ratase la facultate, chiar la Marină l-au luat, aveam să văd marea, cu toată gaşca din cartier, ducându-ne să îl vedem, să îl susţinem şi să-l facem să verse lacrimi amare ca Smărăndiţa lui Nică la depunerea jurământului militar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu