La mare (II)

Ne-am mobilizat toată trupa, am spălat borcane şi sticle câteva zile pentru a le vinde şi a mai face rost de ceva bani, am promis solemn părinţilor că nu ne vom îneca şi am pornit-o, cu nodul în gât, spre a-l susţine pe Gămălie cel mic într-un aşa moment solemn: depunerea jurământului militar. Trenul pleca din Gara de Nord cu cinci minute înainte sau după miezul nopţii –nu îmi mai aduc bine aminte -, iar până la Mangalia făcea cam şase ore; pe atunci nici locomotivele nu erau de tot bătrâne şi nici şinele nu aveau tendinţa să intre în pământ de ruşine. Am tăiat noaptea fără să vedem ceva, deşi ne propusesem măcar cartierul să-l zărim – doar în atâtea rânduri la ora la care trecea acceleratul ne aflasem întinşi pe iarba lizierei, melancolizând la şuieratul lui ascuţit cu care parcă ne saluta. Nici marea nu am putut-o ghici, deşi trenul şerpuia după Constanţa în apropierea ei - am simţit doar la un moment dat cum de-afară, poate dinspre smoala care ne năclăia privirea, vine un aer ciudat, amestec de miros putred şi gust sărat. Am coborât în gara Mangalia buimaci de nesomn, dezorientaţi de dimineaţa ce încă nu venise, nişte pui de bogdaproste azvârliţi în lumea largă. Am întrebat de unitatea militară, am fost îndrumaţi şi iată-ne ajunşi când cred că nici nu se dăduse deşteptarea la gardurile ei. OS-ul (ofiţerul de serviciu) ne-a privit ca pe nişte arătări ce eram şi ne-a trimis, părinteşte, la plimbare şi să revenim noi frumos la 9 când va începe toată tărăşenia.
În gară, putusem să să ne afişăm ignoranţa şi se întrebăm unde e unitatea militară şi cu ce ajungem acolo, dar să întrebăm unde e marea când noi, nu-i aşa? eram la mare nu mai puteam. Ne-am întins pe iarba ţepoasă de lângă gardul unităţii militare, tresărind la fiecare om ce trecea pe şosea – pe jos sau cu bicicleta, luptându-se în noi ruşinea de a întreba cum ajungem la mare şi orgoliul de a nu fi proştii lui Rebreanu, plecaţi de-acasă de la miezul nopţii şi pierzând tocmai momentul pentru care venisem.
Zbuciumul sufletesc stârneşte foamea. Ne-am scos sendviciurile pregătite de-acasă. Nimic nu stârneşte mai tare foamea decât nişte sendviciuri. O vreme, Nicu –fratele lui Gămălie cel mic- a tot învârtit, mutând-o dintr-o parte în alta, sacoşa pe care părinţii o pregătiseră pentru odrasla ce depunea jurământul militar. Prea multă duioşie nu prea încercase el pentru fratele mult mai mic, din “Bă, Tămâie” şi şuturi în fund la fiecare gol primit nu prea îl scotea, aşa că eu cred că devalizarea bunătăţilor nu i-a produs prea multe remuşcări. Ne-am ospătat cu o găină întreagă friptă, cu chec şi cornuleţe, la care am adăugat şi noi nişte pere pe care le furasem preventiv din pomul lui Filipescu cu o seară înainte de marea aventură. Aşa s-a făcut de 9, şi îndestularea creează un optimism bine temperat, adică înţelepciune. Am urmărit festivitatea, ghicindu-l undeva printr-un pluton şi pe amicul nostru, alături de părinţi emoţionaţi şi de fete care veniseră să îşi vadă iubiţii, semn că ele sunt cuminţi şi că ceea ce au promis –că-i vor aştepta aşa toată armata – nedezminţit se va împlini. Toată băţoşenia din civilie a lui Gămălie intrase la apă in lunile alea de armată, iar costumul de marinar, de care ar fi vrut să fie foarte mândru, îi stătea ca dracu. După ce proaspeţii soldaţi devotaţi patriei au primit învoire să îşi vadă familiile, noi, cu burţile pline, am găsit cele mai simţite cuvinte de îmbărbătare: “armata te face bărbat”, “doi ani trec repede”, “prin cartier nu mai e nimic tentant, acuşi începe şi şcoala”, să nu-şi facă griji că stăm noi cu ochii pe Atena lui (chiar aşa o chema!). Iar ăstuia i se umpluseră ochii de lacrimi pe care, totuşi, bărbăteşte, nu le lăsa să-i curgă pe faţă.
I-am cerut să ne ducă şi pe noi la mare După secarea instantanee a lacrimilor şi bulbucarea ochilor de parcă l-ar fi prins nea Popescu Şchiopul în cireşul lui, a luat-o pe unde pe lângă gardul unităţii, apoi pe un drum de ţară şi într-un final ne-a zis că mai departe nu avem voie. Dincolo de Şantierul naval se vedea într-adevăr ceva. Ne-am apropiat cu orice risc mai aproape şi am tras dureroase concluzii: vapoarele nu sunt decât nişte fiare vechi, iar marea e mai murdară decât balta noastră. Ne lămurisem!
L-am dus p-ăsta înapoi la unitate sfătuindu-l să nu piardă masa festivă –la care auzisem noi că se dă şi un păhăruţ de ţuică! -, frate-su mai mare i-a dat un sfat de om trecut prin aşa ceva “Bă, Tămâie, ai grijă p-aici”, şi ne-am întors la gară, aşteptând să se facă patru dupa-miaza pentru a lua acceleratul înapoi.