Confesiuni fara glorie

“Ambasadorii” sau de la ce distanţă trebuie privit un om

Celebrul « Ambasadorii » al lui Hans Holbein a fost privit, evaluat şi integrat cel mai adesea figurativului, fiind considerat o realizare remarcabila a portretisticii. Doi impozanţi bărbaţi, cu o bogată şi elegantă vestimentaţie, având în mâini ceva ce par a fi insemnele celor ce vestesc, ce aduc importante veşti, te privesc, pe tine, cel din faţa picturii, cu semeţie. Interiorul, sala, biroul, reşedinţa, este şi el îmbelşugat şi elegant. Întregul impune solemnitate. Multă vreme unii cercetători, specialişti în artele plastice, au integrat pictura lui Holbein în fantastic fără a produce argumente altele decât stranietatea pe care, de fapt, o resimţi în faţa sa. Desigur, sunt multe obiecte ce induc ideea unui mesaj ascuns pe care Holbein vrea să ni-l transmită, dincolo de portretele celor două personaje reale la 1533 când a fost pictat tabloul. Lăuta cu o coardă ruptă (simbolizând prin asta frângerea, cântecul întrerupt, deci, moartea), instrumentele astronomice (cele ce, nu-i aşa, măsoară timpul, mişcarea astrelor care decid destinul oamenilor), globul terestru, cartea deschisă, crucifixul, pumnalul pe care unul dintre cei doi îl ţine în mână se aşază într-o ordine îndelung probabil chibzuită, în planuri distincte şi fără îndoială simbolice. Fiecare element al tabloului este pictat cu o minuţiozitate aproape de pedanterie, într-o practică a mimesis-ului, o dominantă a vechii arte clasice greceşti. De aceea, este şi mai straniu obiectul ce se află între cele două personaje complementare (semeţ, bogat, îndrăzneţ –unul, smerit, sobru, modest – celălalt), un obiect alungit, sclipitor şi fără corespondent în realitate. Pur şi simplu, nu-l recunoaştem ca fiind din universul nostru domestic. Deşi depărtate, cele două personaje sunt imperceptibil legate prin acest straniu obiect. Abia privit din dreapta, de la 3-4 metri distanţă şi de undeva de pe un piedesta nu foarte inalt, obiectul ni se va arăta ce este el cu adevărat - un craniu omenesc. De aici, interpretările sunt –şi au fost- nenumărate. În opinia mea, Holbein ne trimite nişte mesageri – « amabasadori « - ai morţii spre a ne aminti că în tot ce se află în jurul nostri, dar şi în ce simbolizează ele, se află vanitatea şi că totul este guvernat de moarte, ce leagă smeritul şi orgoliosul, bogatul şi sărăcul, îndrăzneţil şi umilul, războinicul şi cărturarul.
Dar, mai cred că mai putem descifra în parabola lui Holbein un îndemn de a privi pe cei din jurul nostru. Vrea să ne spună că există o distanţă şi un unghi de la care trebuie să-i privim spre a descifra ce mesaj ne aduc. Fiecare poartă în el, cu el un astfel de mesaj pe care-l deformează (anamorfotic) asemenea ambasadorilor lui Hans Holbein. Aşa cum nici marele artist un a lăsat niciun reepr al distanţei sau unghiului exact din care trebuie să-i cercetăm pictura, tot astfel niciun om nu ne va da un reper care să ne ghideze în devoalarea semnului pe care ni-l trimite. În plus, dacă tabloul lui Holbein e până la urmă static şi, deci, el poate fi cercetat dându-i ocol, apropiindu-te sau depărtându-te, de sub el ori de deasupra centrului optic, cel de lângă tine este mobil, în mişcare şi deseori asemenea Lunii: mişcându-se odată cu tine spre a un-i putea vedea niciodată cealaltă faţă. Şi, totuşi, există un moment în care găseşti distanţa, unghiul şi lumina în care descifrezi al cui ambasador este. Şocul este puternic pentru că, în fapt, atunci îţi dai seama că de tine e vorba. Exact ca în tabloul lui Holbein: ambasadorii morţii pe tine privesc, despre moartea ta e vorba, despre efemeritatea vieţii tale e vorba, despre cât de trecătoare sunt cele ale vieţii tale lumeşti.