Cronica

Stefan Dimitriu

Mirajul departarilor

Îmbarcat pe un vas comercial ce traversează Atlanticul, în drum către coastele Americii Latine, tânărul jurnalist fără nume din cel mai recent roman – Trăieşte şi mergi mai departe – al cunoscutului prozator Constantin Stan întreprinde nu atât o incursiune în spaţiul real şi în timpul obiectiv, ce se derulează cu o precizie matematică şi cu o încărcătură de pitoresc demnă de un roman de aventuri, cât mai ales o călătorie în ascunsele cotloane ale sufletului său, pentru a se redescoperi şi, mai ales, pentru a se recompune ca-ntr-un joc de puzzle, în urma uraganului devastator trăit de el nu pe mările şi oceanele lumii, ci în viaţa sa personală, în intimitatea cuibului său domestic, în relaţia cu femeia iubită. Senzaţia de prospeţime a faptelor este dată şi de scriitura modernă, incisivă, alertă, uneori gâfâită, adeptă a unui fel de prezent continuu, ca şi de efectul de distanţare şi, în acelaşi timp, de obiectivare, obţinut prin modul de abordare a naraţiunii, în care personajul principal îşi povesteşte sieşi, ca şi cum i-ar vorbi altcuiva, toate întâmplările prin care trece şi toate sfâşierile sale: Ai aflat că nu, că nu ai fost iubit, că nu, nu a fost chiar o iubire, nici mare, nici mică, pentru că iubirile nu pot fi mari sau mici. Ori: Porţi cu tine doar un singur petec de hârtie, care a fost cândva o scrisoare, ţipătul ei de durere... Ori: Unde ai fost, te întreabă Stelian. Nu ştii. E singurul răspuns cinstit. Probabil că în moarte, ai fi vrut să-i spui, dar nici de asta nu eşti sigur. Pentru tovarăşii săi de drum, jurnalistul a reuşit să devină unul de-ai lor. Pe puntea vasului de 200 de metri lungime şi de 40 de metri lăţime, ca şi în cabinele sau în măruntaiele sale, viaţa (şi uneori, moartea!) curge după tipicul ţării al cărui drapel flutură la catarg. Cu obligaţii de serviciu şi pasiuni de timp liber, cu amiciţii, inamiciţii sau alăturări întâmplătoare de destine, cu trăirea intensă a clipei ori cu nepotolite nostalgii. A muşcat din măr, apoi a sorbit din vin. S-a jucat cu paharul o vreme, apoi l-a băut până la jumătate şi l-a întins către măsuţă spre a-l aşeza pe tavă. Mişcarea i-a dezvelit piciorul până spre coapsă, iar sânul ei drept s-a atins, ca într-un abur, de umărul tău. Nava Breaza este o insulă românească în derivă. Aşa cum în derivă sunt şi sufletele mai tuturor celor care o populează şi o fac să răzbească peste crestele valurilor. Dar nava asta nu este numai un spital al amorului, ci şi un leagăn al lui, ca în cazul căpitanului, care şi-a urcat amanta la bord, sau ca în cazul doctoraşului (de fapt, un biet felcer) şi al telexistului, care, avându-se unul pe celălalt, nu coboară împreună cu ceilalţi pe ţărm, „la dame”. Din plictiseală, cum spune la un moment dat, jurnalistul îşi dă şi examenul de „ofiţer III punte”, deşi gradul îi fusese atribuit în mod simbolic încă de la îmbarcarea pe navă. Bea cot la cot cu ceilalţi, le ascultă aleanurile, joacă împreună cu ei fotbal în magaziile din „pântecele chitului”, înalte de 20 de metri şi goale, la ducere, trăieşte senzaţiile stranii de picătură în ocean ori de nemăsurată şi nefirească linişte din zonele tropicale ale calmului plat. Dar, mai ales, coboară cu ei în porturile de destinaţie şi descoperă aici mizeria, dezmăţul, descompunerea, şi, în mod paradoxal, puritatea şi candoarea unei lumi nebănuite. Şi tocmai aici, în acest iad pământesc, în această Sodomă şi Gomoră a unui port brazilian, în care foşgăiala speluncilor de pe plajă, cu nume fudule (Winners, Stars, Dunau azzul), amorul neruşinat, practicat în hoteluri sordide şi negociat la sume ridicole şi, nu în ultimul rând, cerşetoria cohortelor de copii zdrenţăroşi, roind ca nişte bondari agresivi în jurul noilor sosiţi, pentru a le cere doar o mie de cruzeiros, cu care nu poţi cumpăra nimic, dar o mie de cruzeiros înseamnă mult mai mult decât nimic, şi repezindu-se să-şi ia singuri ceea ce ştiu că nu li se va oferi niciodată, sunt aproape singurele moduri de a-ţi duce şi de a-ţi câştiga existenţa de zi cu zi, tocmai în această lume de târfe, de proxeneţi, de cerşetori şi de tâlhari mai mari sau mai mici, povestitorul-erou-de-roman reuşeşte nu numai să-şi radiografieze, cu o precizie de care nu fusese în stare până atunci, eşecul său în dragoste, drama sa sentimentală purtată până aici, la celălalt capăt al pământului, dar să găsească în el şi puterea miraculoasă de a se ridica deasupra tuturor dezastrelor personale. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată. Spusă aşa, aici, în doar câteva cuvinte, povestea ar putea să pară excesiv de romantică sau chiar uşor desuetă, dar aşa cum o spune Constantin Stan în paginile romanului său, ea are o substanţă şi o consistenţă care-i dau forţă literară, originalitate, putere de convingere. Şi, mai ales, emoţie. Astfel încât eroina romanului său, Silvana, târfa portuară de care se îndrăgosteşte cel plecat peste mări şi ţări ca să uite de dragostea lui pierdută, femeia asta blestemată să-şi vândă trupul pentru a-şi face un rost (cu banii agonisiţi astfel, îşi plăteşte un curs de asistente sanitare), fiinţa asta fragilă şi misterioasă, cu trăsături de bibelou asiatic, făcută mai ales din zâmbete şi din tăceri, este cea care reînvie în el dorinţa de a-şi căuta el însuşi, cu speranţă şi cu încredere, un nou drum în dragoste, un nou ţel în viaţă. Totuşi, când Silvanei îi zboară pentru o clipă gândurile către plajele Tomisului, el o aduce de îndată cu picioarele pe pământ: ce să cauţi tu, fată dragă (...), în lumea aia în care virginele sunt mai prostituate decât voi, târfele cinstite de le „Winners”, în care nevestele vor să fie amante, iar amantele – curve bine plătite? Întâmplările care duc până aici sunt desigur multe şi de o infinită subtilitate, şi trebuie să citeşti cartea pentru a le afla. Ceea ce trebuie spus, însă, este că, pătrunzând cu ingeniozitate în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc şi, în acelaşi timp, conducându-ne cu dezinvoltură şi cu simţul detaliului semnificativ, nu de puţine ori aventuros, printr-o lume pe cât de reală, pe atât de puţin cunoscută şi înţeleasă, Constantin Stan reuşeşte să ne captiveze cu un roman original şi profund, de o maximă concentrare şi de o generoasă deschidere către bucuriile şi tristeţile vieţii.