Confesiuni fara glorie

D’aia parte

În locul părintescului “să fii cuminte”, tata mi-a pus mâna pe cap, iar apoi, în buzunarul cămăşii cu mânecă scurtă, mi-a strecurat ceva foşnitor şi mi-a şoptit “să ai pentru cât stai aici”. Mi-a trecut un şuvoi fierbinte prin trup şi ideea a probabil ceva tainic, interzis, ştiut numai de noi doi m-a făcut să rămân înţepenit. Târziu, foarte târziu în acea zi, mi-am aflat un loc dosnic, cât mai ferit de privirile iscoditoare ale celorlalţi, şi, după ce mi-am pipăit buzunarul pe dinafară de câteva ori, am avut curajul să-l explorez. Tata îmi pusese o hârtie nou-nouţă de trei lei şi două, mult uzate, de un leu. Eram bogat! Eram cel mai bogat copil de şase-şapte ani dintre toţi copiii - verişori, verişoare, vecini, necunoscuţi – pe care îi cunoşteam şi pe care aveam să-i cunosc în vara aceea, prima vară pe care mi-o petrceam undeva la ţară, departe de ai mei, departe de străzile, maidanul, pădurea şi lacurile mele din Andronache. De la aceşti bani a început să se ţeasă un tărâm misterios, un loc al făgăduinţei şi ideea călătoriei ca iniţiere. Visam la acel drum în nopţile de vară când nu mă prindea somnul –iar nopţile erau momentele cele mai grele, mai torturante, mai încărcate de tristeţe pentru că mi-era dor de ai mei şi pentru că mă simţeam singur şi părăsit, pentru că bolta cerească era atât de departe şi pentru că nu puteam dormi. Visam pentru că deocamdată nu aveam curaj să spun ce vreau. Asta ar fi însemnat să îmi deconspir bogăţia, iar presimţirea mai întâi iar mai apoi certitudinea coagulată din ceea ce vedeam şi trăiam zilnic îmi spuseseră că lumea de aici e altfel decât cea de la oraş, că nici verii, nici ceilalţi copii nu mă priveau decât ca pe-o ciudăţenie de care fără îndoială nu e cazul să ai milă. Era simplu – nu eram de-al lor cu săndăluţele pe care nu voiam să le scot de teama ciulinilor şi a colţilor de paie din mirişti, cu pantalonii scurţi la care iarăşi nu voiam să renunţ spre a fi egali lor în chiloţi şi maiourile pe care le purtau. Nu înţelegeam multe cuvinte şi nimeni nu îmi explica, râdeau toţi şi trebuia să descoper singur, singurel ce vrea să însemne “şioi”, lit”, dar mai ales “d’aia parte” şi “depărăţenii”. Ar trebui poate să fi scris exact cum îl auzeam şi îl percepeam eu atunci, într-un singur cuvânt, “daiaparte”. Cu prudenţă, mai mult observând şi băgând la cap decât întrebând de-a dreptul, am priceput că d-aia parte are de toate. O priveam cum se ridică pe un deluşor dincolo de pod, casele îmi păreau şi nu îmi păreau la fel, salcâmii din grădinile caselor erau şi nu erau la fel ca salcâmii de aici, copiii înşişi pe care îi vedeam “d-aia parte”, adică pe malul celălalt al Mostiştei, care în zilele toride ale lui iulie nu mai era decât un şuvoi de apă, iată “misteriosul şioi”, erau şi nu erau la fel ca noi. Dar, mai ales, “d-aia parte” erau bomboanele, adică acolo era singurul magazin unde se aflau nu numai gaz, lămpi şi sare, felinare şi hârtie creponată, ci şi, în imaginaţie mea, munţi de bomboane de toate felurile, dar, mai ales, de toate culorile. Banii mă frigeau în buzunar, nu mă despărţeam niciodată de ei, iar închipuirile nopţii mă turturau. Mai era ceva vreme până la Rusalii, când dibuisem eu că şi aici vor veni teleguţele cu îngheţată, floricele însiropate şi turtă dulce, şi, cu un alai impresionant după mine, am trecut podul spre a ajunge în tărâmul lui “d-aia parte”. Spusesem verilor că vreau la magazin, ei spuseseră vecinilor şi cu toţii au înţeles de ce vreau eu la magazin. S-au adunat să mă conducă, să mă treacă podul –şubred, cu câteva hăuri ce îmi produceau fiori de spaimă -, să mă păzească de « depărăţenii » care creşteau în dimeniuni cu cât ne apropiam de ei. Dincolo însă nu aveam să întâlnim pe cineva, uliţele erau pustii la ora amiezii, la fel şi magazinul întunecos, rece şi mirosind a petrol lampant şi praf aşternut de ani de zile pe baloturile de crep şi dimie. Mi-am obişnuit cu greu ochii spre a găsi în galantar borcanele cu bomboane. Am întins leul –atâta mă hătărâsem să sacrific – şi am luat de jumătate dropsuri colorate şi multe şi caramele – tari ca piatra la început, cleioase şi lipicioase de nu le mai puteai desprinde de dinţi ori de cerul gurii după ce ce le ţineai mai mult timp în gură. Nu faptul că eu nu m-am pricopsit decât cu un bob de drops si cu-o caramea m-a făcut să ţin minte întâmplarea. Cred că ştiam asta şi ofranda era pusă pe altarul viitoarele mele incursiuni, de unul singur, dincolo de pod. Mi-au adâncit făfaşe în memorie cuvintele vânzătorului răspunzând unuia care în întunericul ăla nu avusese decât glas : « Ce-i, bă Petre, cu ăştia, de unde sunt ? ». « De d-aia parte » « Daiaparte » nu putea fi decât ceea ce ştiam eu că este, nu puteam fi şi colo şi colo. Nu înţelegeam că trecând un pod cealaltă parte e luată cu tine. Că e vorba de un pod cât se poate de concret sau că e vorba de unul simbolic totdeauna noi suntem de cealaltă parte în ochii, viziunea, înîelegerea celui spre care trecem. În eseul său despre Cervantes, Ortega y Gasset vorbeşte despre impsoibilitatea de a ajunge într-o pădure, pentru că ea este dincolo de locul unde ne aflăm De departe, pădurea, zice y Gasset, este acel pâlc de copaci pe care îi vedem. Ajungând în marginea sa, ea se proiectează dincolo de noi într-un luminiş care odată atins ne îndepărtează iarăşi de pădure pentru că o vedem din nou dincolo de locul unde ne aflăm. Odată ajunşi într-un loc, dincolo de orice pod, noi suntem nu numai dinspre ci chiar « partea cealaltă », imaginea simetrică a depărtării şi a însingurării. Podul nu uneşte ci desparte două jumătăţi de « cealată parte » care nu vor face niciodată un întreg. Două monade. Iar monadele nu pot fi unite. Prin nimic.