Azorel si Eminescu

Fiind în juriul unui concurs de poezii scrise de elevi –de la clasa I până la clasa a VIII-a –, am citit peste 500 de “lucrări”, cum cu duioşie le numesc doamnele învăţătoare şi doamnele profesoare. Subiectul preferat, covârşitor, strivitor de covârşitor al poeziilor era universul casnic, iar din acesta nu putea lipsi căţelul. Că era viu sau de pluş, căţelul se chema la fel - Azorel. La discuţiile avute cu autorii selectaţi pentru a fi publicaţi într-o culegere, i-am întrebat şi despre lecturile lor. Poetul preferat, nu majoritar, covârşitor de majoritar – Eminescu.
Le-am povestit liceenilor de la Sf. Sava mica întâmplare. Fusesem invitat de cenaclul Colegiului –administrat, condus de ei, nu de un profesor! – la o şedinţă care punea în discuţie clişeele. Au părut un pic nedumeriţi de povestioara mea cu morală inclusă. Clişeul poate trece nestingherit prin pagini, cu capul în nori şi fală de originalitate, dacă nu-l recunoaştem ca atare. Despre cum îl recunoaştem în literatură şi în viaţa de zi cu zi, am vorbit mai apoi cu isteţii liceeni, ajungând la o concluzie veselă, spre a nu cădea în păcatul clişeelor din orice dezbatere, gravitatea: adoptăm clişee pentru a ne face viaţa uşoară. Sau, cum zicea un amic critic literar: locul comun îngraşă... Şi continua după o pauză parşivă: ...abia mai tarziu tâmpeşte!