Confesiuni fara glorie

“Îţi afunzi picioarele în zloata murdară a străzii, pe rând, ridici ochii. Vezi feţele unor necunoscuţi părând să-ţi zâmbească sau ignorându-te sau încruntându-se la tine. Aştepţi ca unul din ei să-ţi arunce o vorbă, aştepţi. Aştepţi. Vorbele se schimbă între ei, pe rând. Dar nici măcar între ei nu vorbesc. Priveşti o vitrină, un stand, un panou sau un afiş. Imposibil de realizat un dialog cu o vitrină! O vitrină discută numai cu buzunarele tale. Sau numai buzunarele tale pot discuta, tu nu!”
Pasajul de mai sus face parte din nuvela lui Mircea Nedelciu “Aventuri într-o curte interioară”, din volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1979, la editura Cartea Românească. Textul fusese citit la cenaclul Junimea cu mulţi ani înaintea tipăririi lui Îmi amintesc ce impact extraordinar a avut asupra noastră, nişte studenţi la Litere pe care banii nu-i dădeau afară din casă. Aş spune dimpotrivă: ne împovărau de griji şi tristeţi, de frustrări şi singurătăţi. Eram tineri şi voiam să trăim. Voiam să ne cumpărăm cărţi, să mergem la film şi la teatru, voiam să ne bem cafeaua cu frişcă (1,90 lei o cafea mică!) la barul de la subsolul Arhitecturii, voiam să lenevim sub soarele toamnei sau primăverii la grădina Cina sau la terasa Dunărea, voiam blugi Lewi’s, voiam cămăşi în stil italian şi tricouri imprimate, voiam să ascultăm pianul din barul Dunărea, privind către construcţia Intercontinentalului, bând şi noi un coniac fin şi nu romul Jamaica de la Asan, un băruleţ la parterul blocului căzut la cutremurul din 1977, Continental Nu numai vitrinele ci şi barmanii, ospătarii, vânzătoarele de la librării, colegele sau fetele de la ceaiurile sau seratele studenţeşti, cu toţii, nu vorbeau decât cu buzunarele noastre. Poate că până-atunci nu ştiusem. sau poate ştiusem şi până-atunci, dar din pudoare nu voisem să acceptăm. Venise Mircea cu “Aventurile...” sale să ne spună şi să ne facă îngrozitor de trişti în duminica aia: “O vitrină discută numai cu buzunarele tale”. Eram tineri, inocenţi. Adică, ne puteam purta sărăcia în demnitate. O acopeream cu scrisul nostru, dar mai ales cu speranţele, cu visurile noastre pe care le legănam ca pe pruncii pe care ni-i dorim să crească mari şi frumoşi. O mai fituiam când luam bursa şi ne desfătam plătind cărţile luate de la Nela, librăreasa Facultăţii, pe datorie, ne răsfăţam cu bulete sau crochete de caşscaval şi cabernet de Sâmbureşti la Capşa (în braserie nu în restaurant, acolo mergeau clasicii intraţi în manuale, cum era cazul lui Marin Preda), scăpam boii o noapte sau două la “Pui de Urs”, în Rahova, sau la “Boema”, or "Lido" şi...gata. Înapoi, la cursuri, la seminarii, în biblioteca facultăţii, prin anticariate, prin Cişmigiu la plimbări sărace şi sănătoase. După primul an, când am început să public în revistele literare, cu precădere în “Luceafărul”, îi luam cu mine lunea, când se plăteau colaborările, la Şosea, (acolo era sediul USR, acolo era raiul-raiurilor pe pământ – casieria) să ne înfundăm la grădina “Doina” punându-ne halbe de bere şi în cap, alături de alţi corifei, fericiţi în acea zi, ai literaturii române.
Eram studenţi la Litere, eram poeţi (indiferent de ce scria fiecare – poezie, teatru, proză, critică), eram inocenţi şi credeam cu tărie că banii trebuie să se ducă aşa cum vin, repede ca apa de munte, eram atât de naivi încât nu aveam simţul proprietăţii şi credeam că fiecare sută de lei trebuie generos cheltuită în grup, cu grupul şi pentru grup. Studentul cinstit şi sărac stătea la cămin, îşi vindea cartela şi făcea “banda” o lună întreagă (a face banda însemna a aduna cu grijă din porţiile neterminate şi lăsate pe banda rulantă ceea ce era decent de mâncat!) banii împrumutaţi se înapoiau până la centimă, cine n-avea era convins că nici nu-i trebuie ori învăţa sa trăiască astfel încât să nu aibă nevoie. Nimeni nu sărea peste umbra...sărăciei sale pe care şi-o purta cu demnitate nesfidătoare.
Atunci, credeam cu tărie că sărăcia e pasageră şi necesară. Aveam noi aşa credinţa că pauperitatea ne dă putere creatoare şi că asemenea pojarului e bine să o ai la timpul cuvenit pentru că mai târziu e tare periculoasă. Şi care e vârsta mai potrivită sărăciei decât tinereţea, nu? Râdeam de vorbele lui Creangă “...dar nici sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt niciodată n-am fost!”, convinşi că nouă nu ni se va întâmpla pocinogul. Dar “râuri au secat în albie” (vorba lui Călinescu), iar în locul frumoasei sărăcii de tinereţe a apărut tot o sărăcie, dar una îngrozitor de hâdă. Seamănă a muma pădurii, rânjeşte şi vorbeşte cu limbaj de cluburi şi cafenele de Dorobanţi către noi. Vitrinele, publicitatea şi oamenii de lângă noi nu mai vorbesc nici măcar cu buzunarele tale, prea puţin încăpătoare pentru cât de bogate sunt nevoile. Ele vorbesc cu conturile tale, dacă le ai. Şi conturile tale vorbesc cu ele, tu nu. E un dialog fără cuvinte, doar în cifre, sobru, elegant- si atat de "louche", totusi - ca intre doi gentlemeni care ştiu codul onoarei banilor. Pe tine nu te întreabă nimic. Nu, nu, chestiuni omeneşti nu te întreabă –ca să nu îşi răcească o accesare degeaba: se percepe comision, impulsul costă, oricum timpul e bani-, nici măcar aşa, convenţional şi îngăduitor: “auzi, că tot nu veni vorba: ce mai faci?” fără ca măcar să mai aştepte ca tu să-i răspunzi.