Radu Voinescu
Un prozator de cursă lungă

Recentul roman Trăieşte şi mergi mai departe (Editura Pământul, 2009) confirmă, dacă mai era nevoie, unul dintre cei mai serioşi prozatori ai literaturii noastre de azi, cu o carieră construită poate mai puţin spectaculos la nivelul receptării, al celebrităţii, ca să fiu mai explicit (deşi nu lipsit de recunoaştere prin premii literare – ba, dimpotrivă, cum voi arăta mai departe –, şi deşi în prezent autorul este preşedintele Secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), dar cu soliditate. După un debut relativ timpuriu pentru un romancier, la 28 de ani, cu Carapacea (1979), au urmat Nopţi de trecere (1984, Premiul revistei „Luceafărul”), Vară târzie (1985), Provizoriu, Sud (proză scurtă, 2000, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România), Deadline (2003), şi Gerda (2004, Premiul Academiei Române, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).
Trăieşte şi mergi mai departe este un roman scris în bună înrudire cu scriitori care se bucură de notorietate mondială, cu Émile Ajar/Romain Gary, cel din Ai toată viaţa înainte, cu Javier Marías, Ben Okri sau Frédéric Beigbeder. Constantin Stan pune aici în discuţie, într-o poveste simplă, condiţia omului. A unuia obişnuit, cu care viaţa nu e cine ştie ce generoasă, mai curând e chiar suprarealist de absurdă, dar care, totuşi, trebuie să-şi continue drumul. El integrează, parcă, această poveste în filosofia existenţialistă, mai precis, în teza acesteia că existenţa umană este o existenţă întru moarte, paginile despre moarte şi despre viaţă, în general, fiind numeroase în carte. Un ziarist, cu toate acestea, un om neimportant în plan social, pentru că nu se deduce de nicăieri că ar avea o carieră de succes, se îmbarcă pe un vas al marinei noastre comerciale (desigur, pe vremea când aveam o marină comercială) şi călătoreşte spre câteva dintre porturile Americii de Sud, „cu motonava «Breaza», pe ruta, Constanţa–Pireu–La Plata–Buenos Aires–Rosario–General San Martin–Santa Fé–Rio Grande–Paranagua”. Mediul sordid al portului Paranagua, atmosfera tavernei „Winners”, unde se adună prostituatele şi, în căutarea lor, marinarii, sunt descrise cu o autenticitate al cărei realism vine, cum avertizează autorul pe contrapagina de gardă, din cartea lui Eduardo Galeano, Memoria focului, şi a căror poeticitate rezultă, pe de-o parte, din stilul personal al lui Constantin Stan şi, pe de alta, din întrebuinţarea în povestire a persoanei a doua singular. Această modalitate narativă a fost întrebuinţată de Michel Butor în La Modification. În literatura română, în afară de cel care scrie aceste rânduri (a se vedea povestirea „Perfecţiunea”, scrisă în 1993, din volumul Erezii pioase), şi de Constantin Stan, acum, nu ştiu dacă a mai fost adoptată de cineva. Preocuparea romancierului pentru problemele de narativitate este dezvăluită, aparent în treacăt, chiar într-unul dintre pasajele acestei cărţi.
O iubire eşuată, rămasă acasă, de fapt, trăită mai mult de personajul narat (nu-i aşa că e interesantă manifestarea acestei persoane a doua!?), o femeie (Maya; să nu uităm ce reprezintă Maya în mitologia hindusă!) care se poartă oarecum ca o târfă, adică neimplicat, în contrast cu relaţia cu o târfă autentică, de „profesie”, din ultimul port dintre cele enumerate mai sus. O prostituată, Silvana, care – aparent inexplicabil, sau explicabil prin tristeţea şi însingurarea pe care o poartă cu sine personajul central, care cheamă o altă însingurare – se comportă ca o femeie adevărată. Dar jurnalistul nu rămâne în portul brazilian unde chiar autorităţile, cu complicitatea fetei „muncind” ca să-şi plătească studiile de asistentă medicală, îi înlesnesc legalitatea fixării în respectiva ţară. Se reîmbarcă, fugind, pe ascuns, alături de marinarii care vor petrece în noaptea neagră de pe Atlantic, beţi, horcăind cântece „de acasă”: „Mai întoarce, Doamne, roata!”... Probabil pentru că el s-a convins, sau i s-a inculcat asta, cum spune la un moment dat, că viaţa sa nu are vreun sens, poate în afară de acela de a o trăi pur şi simplu, fără angajament, fără memorie (cu excepţia unor scurte episoade legate de Maya, ca şi de alte câteva întâmplări, timpul naraţiunii este prezentul), fără speranţă: „Nu există nici ieri şi nici mâine. Aici există acum. Mergi mai departe spre a putea trăi. Fute şi pleacă. Uită. Trăieşte şi mergi mai departe. Trăieşte. Trăieşte. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată.” O filosofie rudimentară, dar, într-un fel, esenţială, profundă deşi nesofisticată, pentru că este elementară, care e a majorităţii oamenilor, sugerează tonul textului.
Mai este de notat şi veridicitatea cu care, fără a cădea în capcana paradei de limbaj tehnic, aşa cum se mai întâmplă, autorul vorbeşte despre viaţa pe mare, pe un vas comercial. Românesc, cu tot ce decurge de aici, de la dramele sau tragediile umane la contrabanda măruntă cu ţigări şi băuturi. Totul spus cu un stil poetic indiscutabil, un stil profund şi acaparant. Chiar dacă – sau mai ales pentru că – pe alocuri se recunosc trimiteri precum „somnul lua vamă până şi pietrelor din caldarâm” (Eminescu: „Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă...”
Este, de aceea, uimitor să întâlneşti într-o carte atât de valoroasă, inadvertenţe lexicale, uneori amuzante, alteori supărătoare, deconcertante, în orice caz. Spre exemplu: „dracu’ îi punea să se aţină de noi” [corect, am în vedere şi contextul în care apar aceste expresii în carte: să se ţină după noi]; „pliantele de avertizare asupra riscurilor de a contacta maladia” [corect: de a contracta]; „fete genul scandinav sau german” [corect: germanic]; „astea urâte se încropesc de o Cola” [corect: se învârtesc de]; „vei fi botezat cu un amestec de ulei ars cu dero la fiecare nouă mare pe care o treci” [corect: amestec de ulei ars şi dero]; „acoperindu-i practic doar sexul” [corect: acoperindu-i, practic, doar...]; „v-aţi tolănit pe scaune” [expresie neconformă, „a se tolăni” însemnând a se aşeza alungit pe ceva, în nici un caz un scaun, doar dacă e vorba de, să zicem, o pisică tolănită]; „o luase înainte pe culoarul scufundat în semiîntuneric” [corect: cufundat]; „biserici creştine, case de rugăciuni, moschei” [„biserici creştine” este pleonastic]; „să-şi înşface colţii” [corect: să-şi înfigă colţii] şi încă destule altele.
Aproape inexplicabil cum un scriitor cu un atât de profund simţ al stilului cum este Constantin Stan poate comite asemenea erori de expresie. Pe de altă parte, este ştiut că nu puţini dintre monştrii sacri ai stilului „scăpau” neglijenţe cu duiumul, fiind nevoie de redactori de carte extrem de înzestraţi, de muncitori şi de aplicaţi pentru a netezi toate asperităţile lăsate pe fiecare pagină de manuscris. De pildă, se spune despre Marin Preda că şi-a scris cu destule incongruenţe de acest fel textele, fiind nevoie de intervenţia masivă, meticuloasă, a Getei Dimisianu, dar şi a altora, pentru ca textele lui, cel puţin cele din ultima parte a creaţiei, să fie egale cu ele însele. Numai că, astăzi, în România, pentru că în alte ţări lucrurile se prezintă normal, scriitorii ar trebui să ia aminte la faptul că meseria de redactor de editură a încăput pe mâini mai puţin pricepute, că editorii înşişi nu mai pun atâta preţ pe redactarea îngrijită, că nu mai sunt destui aceia care să ştie şi să mânuiască la perfecţie sau aproape la perfecţie limba română. Scriitorul are nevoie să fie cu ochii în patru la paginile care-i ies de sub mână, astfel încât cartea, „produsul final”, să aibă forma cea mai bună din punct de vedere literar, lexical. Între altele, un redactor (sau măcar un ochi diferit de al celui care a scris) probabil că ar fi observat că pe câinele comandantului navei îl cheamă Cook (se poate bănui o trimitere la vestitul navigator James Cook) la pagina 97 şi Cox la 135. 

Dincolo de aceste observaţii, care se vor şi o atenţionare cu privire la modul în care se lucrează azi în cele mai multe dintre editurile de la noi, Constantin Stan se dovedeşte, încă o dată, cu această carte, unul dintre acei romancieri care dau coerenţă şi soliditate unei literaturi. Trăieşte şi mergi mai departe spune o poveste simplă, cu o excelentă tehnică de prozator, fiind una dintre acele cărţi care rămân în memorie.

(Sud, nr. 1/2, 2010)