Cronica literara

Mai departe ... şi mai încet
  de Ştefan Vlăduţescu

Cartea lui Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, (Piteşti, Editura Pământul, 2009), este romanul elegant şi rapid al unei iubiri în viteză care moare în timp ce se naşte. Ţesătura epică se constituie cu prioritate pe o armătură erotică. O poveste de iubire interculturală alcătuieşte scenariul fundamental. În acest cadru generic sunt apoi convocate teme privind formula existenţială, raportul corp-minte, rolul morţii în trăirea vieţii ca aprigă supravieţuire, rostul-sensul lumii, evaziunea în timp şi spaţiu, cunoaşterea.
Un jurnalist sensibil şi delicat, bine ancorat în cultură, cu temele culturale făcute se îmbarcă pe mineralierul „Breaza”, alături de 36 de marinari români. Ruta este Constanţa-Pireu-La Plata-Buenos Aires-Rosario-Paranagua. Sarcina sa, pe care şi-o îndeplineşte cu conştiinciozitate, este ca săptămânal să transmită la redacţie un reportaj. Dar nu pe acest aspect cade lumina relatării epice, ci pe experienţele ce se transformă în conştiinţă ale unui trup şi ale unui suflet deschise la cunoaştere şi atente la prezenţa lor în lume. Naraţiunea ţine permanent cuplat un stroboscop al minţii îndreptate spre corp. Avem de a face, în fond, cu o trăire dublă: corporală şi mentală. Este vorba de o experienţă marcată diacronic la diferite faze ale existenţei. Ideea „Trăieşte şi mergi mai departe” se profilează, sub acest aspect, ca soluţie de ieşire din orice fundătură a minţii, din situaţii-limită, cum le spunea Karl Jaspers şi printre care enumera, ca fiind de prim-plan, boala, vina şi moartea. 
Faptul că viaţa, ca un deteriorabil mecanism, se poate bloca, eul narativ îl sesizează în copilărie. Totodată, el înţelege că din blocajul vieţii omul trebuie să găsească energie să iasă şi să meargă înainte. Uneori, ieşirea ia aspect de supravieţuire. Mintea copilului intră în impas când constată că tehnologizarea a făcut ca iarba de pe stradă să se stingă, să se mineralizeze, să dispară. Pentru întâia dată simte „frica morţii”. Trăirea este accentuată şi de coroanele arborilor care, deasupra străzii fără iarbă, „făceau un fel de tunel”. Acum se imprimă, ca soluţie pentru a te menţine viu, mişcarea: pentru a fi, a te păstra, a rămâne, a fi sigur că eşti viu trebuie să te mişti. Să-ţi mişti mintea, dar mai ales să-ţi mişti trupul. În aceeaşi perioadă îşi verifică intuiţia. Câţiva copii sucombă prin înecare, într-un iulie torid. Băiatul înregistrează moartea lor ca pe o încurcătură corporală personală, ca pe o aporie a minţii. Semnele salvării se revelează în împietrire, în frică, în acceptarea umbrei, în gândul de a merge mai departe. Mintea caută semnale în trup, iar trupul cere minţii o salvare: fiecare împinge pe „celălalt” mai departe, fiecare obligă la mişcare. 

Ajuns în Brazilia, jurnalistul trăieşte o fulgerătoare poveste de dragoste cu o prostituată din zona restaurantului „Winners”. Operaţia de seducţie ce precede orice îndrăgostire, începe prin zâmbet şi privire. Înainte de a avea un nume, Silvana, „fata cu ochi oblici de asiatică” are un zâmbet: „cuceritor şi inocent”. Este aşezată la o masă, „stă şi se uită la tine zâmbind de departe”. Ulterior, jurnalistul o caută „din ochi”, iar ea îl „fixează cu privirea”. Zile la rând este în acelaşi loc şi „zâmbeşte de peste masă”. Canalul prim de comunicare apare ca fiind cel oculetic. Relaţia începe prin solicitarea ca jurnalistul să-i dea 100 de dolari. La întrebarea lui „pentru ce”, ea răspunde „For my smile”. Ea este fata cu zâmbet de 100 de dolari. Îl caută la navă. Îl duce la ea acasă. El descifrează în aceste gesturi un sentiment căruia are posibilitatea şi disponibilitatea să-i răspundă. Simţământul lui intră pe culoarul pe care îl vede lucid: „iubirea şi moartea nu pot fi chemate, ele vin singure” (p. 25). De asemenea, se încadrează pe o altă dimensiune a sistemului său de referinţă, aceea privitoare la femeie, la amantă: „O amantă trăieşte din comparaţii şi, cât ai fi tu de bogat, totdeauna va găsi unul şi mai bogat decât tine”; cuvintele femeilor „trebuie luate în sens propriu, niciodată în sens figurat. (...) În general, ele nu mint nici când fac declaraţii de dragoste”. Ele spun doar un „adevăr al acelei clipe”, „peste o zi nu mai are valabilitate”. Jurnalistul ajunge să resimtă „nevoia de a-i spune (Silvanei – n.n.) că o iubeşte aşa cum nu simţiseşi niciodată nevoia de a-i spune cuiva aşa ceva.”.
Întrucât pe vas are loc un deces, este interogat şi el de autorităţile braziliene. Cu acest prilej se constată că, nefiind membru al echipajului, ar fi pasager ilegal pe o navă. Prin urmare, i se interzice ieşirea din ţară. În acest context, Silvana declară că este gravidă cu el şi-l scoate de sub supraveghere. Curând după aceasta, motonava „Breaza” părăseşte Brazilia. Jurnalistul gândeşte şi trăieşte ideea că pe Silvana n-o va mai vedea niciodată: „Aici există acum. Mergi mai departe spre a putea trăi. Uită. Trăieşte şi mergi mai departe. (...) Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată” (sunt frazele cu care se încheie cartea – n.n.).

Întâlnirea jurnalistului cu Silvana evidenţiază câteva specificităţi: el nu vorbeşte portugheza, iar engleza în uz îi este precară. Ea nu vorbeşte româna, iar engleza sa este deficitară. Din această incompatibilitate, cei doi distilează un avantaj: nu se pot minţi. Ei provin din culturi, chiar din „inculturi” diferite. Totuşi, el este un om cu „temele culturale” făcute şi cu o lectură vastă: se evocă Hemingway, Trakl, Arghezi, prin citări revelatoare. Au formule existenţiale diferite: la el pare să primeze culturalul, la ea sentimental. Au gânduri, aspiraţii şi planuri de viaţă diferite: ea vrea să devină asistentă medicală, el vrea să găsească un sens vieţii, căci conştientizează că viaţa „nu are sens” (p. 85). Dincolo de toate acestea (de limbaj, de cultură, de proiecte de viaţă) cei doi se întâlnesc într-o iubire interculturală clădită pe răbdare, încredere, admiraţie, ascultarea unui om ce-ţi vorbeşte într-o limbă pe care n-o cunoşti, pe dăruire, pe devotament, pe o instantanee simpatie reciprocă. Iubirea interculturală a jurnalistului survine ca o „iluminare”, ca ieşire din „şabloanele existenţei” (p. 95). În viaţa lui, ca eveniment existenţial, ea poate fi asociată cu viziunea străzii fericite a copilăriei şi cu imaginea ieşirii cu pătura în grădină pentru a privi cerul şi, am zice, a pune ordine în stelele universului. Ea intervine ca o fericire în peisajul de viaţă în care „oriunde te-ai duce, trebuie să te iei cu tine” (p. 95) şi în care te tot întrebi „ce caut eu în viaţa mea”. Silvana este fericirea peste care se trece pentru a duce mai departe suferinţa din pricina inevitabilităţii morţii. Ea este fiinţa ce trebuie asimilată pentru supravieţuire: „Ne hrănim din alte fiinţe vii. Supravieţuirea noastră depinde de puterea noastră de a le descompune în particule absolut necesare, ingurgitabile, asimilabile vieţuirii şi supravieţuirii noastre”. Silvana este un port al vieţii. Trăieşti, uiţi şi mergi mai departe: titlul furnizează, degajă şi induce mesajul cărţii.

Din punct de vedere tehnic, romanul ne aduce într-un repertoriu textual familiar şi, simultan, istoricizat. În opinia lui W. Iser, „repertoriul textual” reprezintă materialul prin care textul se raportează la sistemele lumii (Actul lecturii, Piteşti, Paralela 45, 2006, p. 206). Telexul prin care jurnalistul transmite articolele şi casetofonul ce cu cântecul său dă sens nopţii de pe ocean a navei Breaza sunt elemente de ancorare istorică. Mediul geografic este prins în agrafe autentice evocate paratextual în „Precizarea” de la pagina 4: „Pentru a fi cât mai fidel realităţii mediului descris, câteva secvenţe” „au fost documentate din «Memoria focului» de Eduardo Galeano”. Transpar şi sisteme ale vieţii sociale şi literare. În orizontul discursului se ţese o lume credibilă în care titularii dreptului de perspecitvă epică (naratorul, personajele, acţiunea şi cititorul ficţionalizat) se fac vizibili. „Precizarea” se adresează unui cititor prins voluntar în contractul de comunicare epică. Acţiunea are consistenţă şi atrage prin autenticitatea experienţelor propuse şi prin profunzimea trăirii erotice interculturale. Naratorul dovedeşte o conştiinţă lucidă a rolului său de constructor al realităţii ficţionale: „Povestea trebuie povestită de tine. (...) Atenţia trebuie centrată pe narator şi nu pe poveste. Aici e tot farmecul poveştii: că tu crezi că o prostituată care n-a prestat decât un zâmbet câteva ore...” (p. 32). El se dedublează pentru ca, prin această strategie, să accelereze intrarea lectorului pe o cale ferată a interpretării preferenţiale. Naratorul-personaj face o lectură a existenţei sale fictive, chiar de faţă cu lectorul. Se instalează astfel epic o ficţiune de gradul al doilea care dă veridicitate şi expresivitate ficţiunii de gradul întâi.
Gestica de demitizare a propriei poveşti îşi găseşte similitudine în lipsa de încredere postmodernă în marile poveşti. Pentru postmodernul Constantin Stan povestea noastră, istoria noastră mică se supune destinului marilor poveşti şi al miturilor: povestea trebuie tratată cu neîncredere. Jurnalistul lui Constantin Stan, prin chiar neîncrederea sa în faptul că el este cel mai important om pe care-l cunoaşte şi prin îndoiala în legătură cu propria poveste, edifică o suspendare expresivă a neîncrederii.

Mesajul cărţii rezolvitor de probleme de existenţă (trăieşte şi mergi mai departe), materia epică original-interculturală şi arsenalul tehnic elevat fac din romanul lui Constantin Stan una dintre cărţile cele mai expresive ale ultimei perioade. Ea captează şi prin stil, înţeles ca individualizare a formulării. Punerea gândurilor şi trăirilor în inteligibil şi aducerea lor la cuvânt au loc printr-o filtrare ideatică şi de sterilizare tematică remarcabile. Constantin Stan nu scrie orice şi oricum. Ideatica este elegantă, reflecţia asupra relaţiei timp-minte fiind de mare profunzime. Fraza este rodul căutării şi acomodării cuvântului la direcţia gândului şi emoţia trăirii. Ea curge precum materia pe care o generează, o modelează şi o aduce la formă: rapid, fulgurant, fulminant.
Trăieşte şi mergi mai departe este o carte în tonul lumii în care se iveşte. Identitatea creaţiei se suprapune cu manifestările mediului în care apare: de aceea, romanul este şi valoros şi este şi citit. Parcă ficţiunea intră în poezie: „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet” (Peste vârfuri – Mihai Eminescu).

(Ramuri, 3/2010)